Despre aşezarea omului faţă de treburile publice
- cazul CNSAS - M-a dezgustat, desigur, cinismul cu care un membru al fostei Securităţi invocă, spre a respinge constatările CNSAS, drepturile omului. M-a indignat, desigur, virulenţa cu care comunismul - prin privilegiaţii lui - se cramponează de societatea românească şi nu se lasă clarificat în memoria ei. Căci verdictul cu care Curtea Constituţională atacă în 2008 o lege din 1999 a fost des alăturat sosirii dosarelor din Justiţie la CNSAS şi eventualei votări a Legii lustraţiei. Dar m-a uimit mai ales prezentarea subiectului în presă, în prima fază, de exploatare maximă, asurzitoare, a ştirii: CNSAS e suspendat sau chiar "desfiinţat"; "verdictele" date de CNSAS sînt anulate; persoanele vizate de ele se pot întoarce în politică şi în viaţa publică (deşi nu multe avuseseră cuviinţa să plece). "Securişti, puteţi dormi liniştiţi!" - titra România liberă deasupra zîmbetului prosper conservator al dlui Voiculescu. "CNSAS învins de Felix!" - afişa ore în şir pe ecran Realitatea TV. Moderatori, comentatori şi invitaţi vorbeau despre surparea CNSAS, despre ştergerea unui efort de ani de zile în cercetarea poliţiei politice din România. Toate acestea fiind înfăţişate drept "irevocabile", căci aşa sînt sentinţele Curţii. Va să zică, mi-am spus, o instituţie - CNSAS sau alta - se poate trezi după ani de zile de funcţionare că nu stă bine constituţional, că deciziile, programele, realizările ei sînt lovite de nulitate, că peste noapte ajunge - retroactiv - în afara legii. Nu se poate, mi-am spus. Chiar şi pentru normala noastră harababură e prea, prea!... Aşa că am citit, cum poate citi oricine, ce scrie în Constituţie. Articolul 147: după promulgarea unei legi, Curtea are dreptul să se pronunţe doar asupra excepţiilor ei de neconstituţionalitate. Iar în acest caz, respectivele puncte din lege "îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei". Deciziile Curţii "au putere numai pentru viitor". Aşadar, la sentinţa Curţii Constituţionale - conservator-comunistă ca motivaţii şi moment de adoptare - a fost adăugat explozibil mediatic, pentru a deveni o bombă încă mai nocivă, dar şi mai ţiuitoare. În locul unei minime îndatoriri profesionale, de informare legislativă, oameni de presă şi oameni publici au turnat inexactităţi catastrofice, aducătoare de rating. În loc de dezbateri sobre şi precise, un vuiet apocaliptic! Or, materie de discuţie e destulă: anume, cum se pot ajusta acele "excepţii de neconstituţionalitate", fără ca astfel eficacitatea CNSAS să fie erodată. Aşa cum era de sperat, odată depăşit momentul de spectacol mediatic, decizia Curţii a stîrnit, în reacţie, asemenea dezbateri şi manifestări publice, alături de proiecte oficiale. Mai e de sperat ca ele să aibă destulă coerenţă şi percutanţă, pentru a determina o sporire a eficacităţii CNSAS, o îmbunătăţire a legii, trecută deja prin multe avataruri fragilizante. O vreme m-am enervat, dar mi-am spus că nu am căderea să scriu despre subiect. Nu am faţă de el altă pricepere decît cea comună, a oricărui cetăţean. Dar, sîcîitor, subiectul nu mă lăsa să-l expediez cu detaşare. Soluţia detaşării îmi producea, dimpotrivă, inconfort şi amintiri apăsătoare. Căci era tocmai soluţia, impusă şi acceptată de cei mai mulţi dintre noi, din vremea comunismului - cel conservat de partidul dlui Voiculescu în ambalaj democratic, comunismul atît de greu de excizat din societatea românească. Detaşarea, virtute spirituală recunoscută, poate prelua uneori culori mai ambigue, slujind de paravan şi justificare. Pornind de aici, e de supus - pentru un om cu angajare spirituală - tema, atenţiei pe care o dă sau nu treburilor publice, spectacolului pestriţ şi acaparator al socialului. Are el dreptul să le uite? Are el, dimpotrivă, datoria să le treacă cu vederea pentru a nu se concentra decît asupra treburilor veşnice? Cum înfăţişează tradiţiile religioase aşezarea omului pe o plajă de posibilităţi care se întinde de la "dispreţul" sau "fuga de lume" pînă la angajarea în responsabilităţile cetăţii ori în comerţul, de toate felurile, cu lumea? Nici o tradiţie spirituală nu emite, în această privinţă, un mesaj monocord. Tipologia weberiană a fost de multă vreme nuanţată, dacă nu chiar diminuată în ce priveşte teza determinismului religios asupra mecanismelor de producere a societăţilor. Nu cred, de pildă, în teoria - prea des simplificată pînă la clişeu - potrivit căreia creştinismul răsăritean, fiind mistic, a predispus societăţile est-europene la imobilism, pasivitate faţă de istorie şi de totalitarism, la o relativă incapacitate de a asuma modernitatea. Închisorile comuniste au înghiţit destui oameni credincioşi; mişcarea filozofico-religioasă rusă de la începutul secolului al XX-lea a fost de o modernitate de vîrf; există azi în România intelectuali ortodocşi a căror gîndire e într-un acord firesc cu europenitatea cea mai actuală. Revenind, aşadar: ce spun tradiţiile spirituale ori sapienţiale despre aşezarea omului faţă de treburile publice? În Republica lui Platon, omul politic prin excelenţă - modelatorul cetăţii - e tocmai filozoful contemplativ: fiindcă, pe de o parte, e singurul în stare să "vadă" modelul uranic al cetăţii şi să îl întrupeze; pe de altă parte, nu iubeşte puterea. El poate practica cu clarviziune treburile publice, tocmai fiindcă le practică cu detaşare. În Phaidon, lucrurile par să stea pe dos. Socrate consideră că doar insul comun, "omul de treabă", se lasă acaparat de treburile lumii de aici, pe cînd iubitorul de înţelepciune se fereşte de solicitările lor, aşa cum se separă şi de lucrurile trupului, pentru a se lipi prin gîndire de adevăratele realităţi, de dincolo, eterne. Dar aceasta e perspectiva lui Socrate în clipa eliberării lui din lumea de aici, iar el moare tocmai datorită prezenţei încăpăţînate, stîrnitoare de luciditate, în mijlocul cetăţii. Mai ştim că Socrate şi-a uimit concetăţenii prin detaşarea de servituţile trupului, nu numai în clipa morţii, ci şi făcîndu-şi datoria de soldat. Lecţia lui ar fi aşadar: participare la regimul lumii şi la responsabilităţile cetăţii, păstrînd mereu conştiinţa caracterului relativ pe care îl posedă realitatea lor. Nu refuz, nu refugiere dinaintea uzurii cu care lumea sublunară minează individul, ci implicare în treburile lumii, din care e de scos în primul rînd un beneficiu spiritual. Căci participarea la spectacolul lumii poate deveni un exerciţiu de fiecare clipă al discernămîntului şi al detaşării. A identifica în fiecare clipă caracterul relativ al lucrurilor de aici poate orienta spre rădăcina lor absolută, cea care dă în egală măsură realitate relativă fenomenelor lumii de jos şi responsabilitate umană faţă de ele. În concepţiile Indiei, Maya, marele joc al manifestării, este pură iluzie din punctul de vedere al Principiului ultim. Dar ea e cea care desfăşoară consistenţa polimorfă a universului şi tot ea este socotită o instanţă formativă majoră: omul îşi obţine maturitatea spirituală îmbinînd angajarea în jocul ei şi conştiinţa iluziei pe care ea o conţine, ambele folosite pentru a străbate prin vălul Mayei, dincolo de el. Creştinismul nu spune altceva. În termeni tradiţionali, lumea, cetatea, societatea nu sînt de trecut cu vederea; sînt de privit ca operă divină, secondată de efortul uman. Ele merită strădania de a fi studiate, modelate, îmbogăţite fiindcă sînt expresie şi reflectare a inteligenţei divine. Dar opera nu trebuie luată drept Autorul ei, şi nici drept orizontul ultim al eforturilor omeneşti. Lumea, societatea sînt de luat ca punct de pornire, de orientare către absolut, nu ca domeniu unde să se instaleze căutarea omului, încurcînd relativul lumii cu absolutul care îi conferă sens. Asta spune o sentenţă paulină: faţa acestei lumi trece; folosiţi-vă de lume, ca şi cum nu v-aţi folosi deplin de ea. Pentru orice om angajat spiritual, rămîne mereu de judecat cît efort e legitim să investească în imediat, dar mai cu seamă ce atitudine faţă de imediat poate îmbina eficacitatea investiţiei şi exerciţiul eliberator. Despre aceste lucruri, mereu actuale, au discutat în vara anului trecut Andrei Pleşu şi Horia-Roman Patapievici într-o frumoasă emisiune: Înapoi la argument.
