Delir cu complicaţii religioase
Pentru tema „În umbra marelui URSS”, un număr recent al revistei avea drept motto cuvintele lui Aleksandr Zinoviev: „Tragedia rusă sîrneşte mai întîi rîsul, apoi groaza şi în final o indiferenţă obtuză”. Ei bine, religia naţional-imperialistă a cuplului Putin-Kiril este o tragedie rusă care stîrneşte deodată rîsul şi groaza.
Nu e oare de rîs scenariul fantast al „războiului sfînt” împotriva unui Occident care ar ameninţa, cu otrava lui, bastionul rus, refugiu al valorilor tradiţionale? Nu e de groază cîtă populaţie aderă la scenariu, e receptivă la hagiografia lui belicoasă? Ce să mai spui despre Judecata de Apoi, deja stabilită de Putin şi Kiril pe bază de apocalipsă nucleară? Ca să nu se mai obosească Dumnezeu, tot ei dau verdictul: ruşii vor ajunge în rai, iar ceilalţi... În 2018, Putin hotărîse deja: dacă Rusia ar fi atacată nuclear, spunea el, „agresorul trebuie să ştie că răzbunarea e de neocolit; va fi anihilat. În vreme ce noi am deveni victime ale agresiunii lui şi, ca martiri, vom merge în rai – ei vor fi doar morţi, fiindcă nu vor avea nici măcar timp să se căiască” (https://www.themoscowtimes.com/2018/10/19).
Însetaţi, probabil, de eschaton, Putin, Kiril, ideologii şi acoliţii lor n-au mai avut răbdare. Văzînd că „adversarul” nu vrea să dea cu bomba, iau ei iniţiativa: scot armele nucleare din depozite, le plimbă prin Rusia şi la televizor, ameninţă cu ele în dreapta şi în stînga, discută cum ar putea „anihila” New York-ul, Insulele Britanice etc. Vor ajunge astfel în rai, la întîlnirea cu „colegii” lor din ISIS şi Al-Qaeda. De ce doar o religie „războinică”, precum islamul, să-şi aibă teroriştii ei „martiri”? Ortodoxia, religie a iubirii, să nu-şi aibă şi ea „martirii” criminali? Jefuitori, violatori, care, aghesmuiţi de preoţi pravoslavnici, distrug oraşe, ucid şi deportează civili ucraineni.
E de rîs şi e de groază brutalitatea deşănţată cu care sînt manipulate credinţa şi veacul viitor. În mîinile lui Kiril şi ale unor ideologi, dreapta credinţă poate ajunge triumfătoare la Cer doar ca „ortodoxie nucleară”. Cartea lui Dmitry Adamsky, Russian Nuclear Orthodoxy. Religion, Politics and Strategy, Stanford, 2019, arată cum religia de stat a produs această nouă performanţă în schimonosirea creştinismului.
După căderea URSS, credinţa a putut reapărea în spaţiul public, a oferit un puternic vector de sens existenţial într-o societate descumpănită, dezorientată. Or, alături de credinţa trăită ca responsabilitate a persoanei, persistă – masiv – în Rusia religia asociată de secole cu tradiţionalismul, cu Stăpînirea, cu domnia colectivului. Capii Bisericii au profitat de acest capital pentru a-şi recupera poziţia de vîrf, îngemănată cu puterea politică. Bazat pe un pericol inventat şi agresivitate, a (re)apărut „proiectul de stat” al Rusiei: mereu ameninţată, mereu gata de luptă pentru a-şi apăra excelenţa în materie de tradiţie. Biserica s-a implantat în armată, unde preoţi, războinici „duhovniceşti”, îi conduc moral şi psihologic pe militari. Tămîieri, icoane, procesiuni, altare sfinţesc unităţi de luptă, vapoare, submarine, tancuri şi avioane. Iar secţiunea unde Biserica s-a inserat în mod special e producţia şi manevrarea materialului nuclear. Adică în arsenalul de vîrf al Stăpînirii, căreia ideologii religioşi îi aduc un serviciu deloc dispreţuit: discursul materialist-mesianic.
Pentru unul dintre ideologii cei mai stridenţi, Igor Kolmogorov, statul are sarcina să păstreze Rusia vrednică de a doua venire a lui Christos. Iar în acest scop, Rusia trebuie să fie puternică militar şi politic ca să poată respinge influenţe străine care i-ar perverti cultura ortodoxă, slăbindu-i astfel capacitatea de a se pregăti pentru Parusie. „Fără arme nucleare, Rusia nu poate rămîne ortodoxă. Pentru a fi o mare putere nucleară, Rusia trebuie să fie ortodoxă”, pretind Kolmogorov şi ierarhii Bisericii ruse.
Iată aşadar o ortodoxie care se consumă în spaima agresivă faţă de „duşman”, care îşi sprijină excelenţa spirituală pe arme de distrugere în masă. Dincolo de asemenea întunecate contradicţii, e de notat perfecta ei indiferenţă faţă de credinţă ca angajament al persoanei. Putin, instituţia eclezială şi susţinătorii lor nu au în vedere decît o „religie de masă”. Uşor manipulabilă, exterioară, ea nu dă doi bani pe individ, îl topeşte în colectivul care va întîmpina victorios sfîrşitul lumii.
Ideologia „ortodoxiei nucleare” avea totuşi nevoie şi de un gir personal, de un „oblăduitor”, de prestigiul spiritual al unei figuri sfinte. Iar aici, lucrurile s-au încurcat. Sfîntul ales ca „patron al atomiştilor” e cît se poate de nepotrivit. Aşa cum l-au păstrat mărturiile şi hagiografia, sfîntul Serafim din Sarov (1759-1833) e un sfînt al bucuriei Duhului, al non-violenţei, al interiorităţii. Faimos pentru ruga, strădania ascetică şi darurile lui, el e un sfînt surîzător.
Intră de tînăr în mînăstire. Înaintînd pe calea monahală, primeşte de la stareţ îngăduinţa să se retragă în sihăstrie. Petrece acolo, în liniştea rugăciunii, patrusprezece ani. La un moment dat, e atacat de nişte tîlhari care îl bat sălbatic. Serafim nu face nici un gest de împotrivire. Rămas olog, e readus în mînăstire. Tîlharii fiind descoperiţi, se împotriveşte pedepsirii lor. O mulţime de oameni vin să se încredinţeze clarviziunii lui, să-i ceară sfat, sprijin, tămăduire. Unul dintre apropiaţi, Motovilov, plin de întrebări despre prezenţa harului în suflet, are un dialog cu Sfîntul Serafim, text care a fost deseori publicat. E o mărturie directă privind condiţia interioară, impregnată de lumină, a sihastrului, care iradiază asupra celuilalt. „Părintele Serafim zîmbi atunci şi îmi zise: e foarte adevărat că nimic nu se poate asemui cu parfumul pe care îl mirosim acum pentru că miresma Duhului e cea care ne împresoară... Şi aşa trebuie să stea lucrurile, harul dumnezeiesc trebuie să locuiască în adîncul nostru cel mai adînc, în inima noastră, cum a spus Domnul”.
E limpede că acest sfînt stă în acută contradicţie cu ideologia „ortodoxiei nucleare”. Cum de s-a nimerit în fruntea ei? Locul a fost pricina. În 1927, bolşevicii au desfiinţat mînăstirea Sarov; pe locul chiliei sfîntului au construit o închisoare, transformată în 1946 în centrul de producţie a bombei nucleare, redenumit Arzamas 16. La 1 august 1991, cele două calităţi ale locului s-au suprapus încă o dată. Patriarhul Alexei a readus în mare procesiune moaştele sfîntului pe locul fostei mînăstiri. Ba mitropolitul de Nijni Novgorod a încercat chiar o fuziune a celor două calităţi. Se poate, a susţinut el, ca graţie rugăciunilor sfîntului Serafim, Rusia să fi creat o armă cu care să se apere. Cam de rîs şi de groază...
Oricum, sfîntul Serafim îl contrazice. Nu e adeptul religiei de masă, agresive, exterioare, autoare de ideologii fantaste, care cauţionează invazii şi terestre judecăţi de apoi. „Dobîndeşte pacea lăuntrică şi nenumăraţi vor afla mîntuire în jurul tău”, spune Serafim.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Foto: Sfîntul Serafim din Sarov (wikimedia commons)
