Corp păgîn și trup creștin
Marius Lazurca e unul dintre primii intelectuali români care au putut descoperi, în anii ’90, și încă la Sorbona, faptul că discursul despre religie nu e neapărat apologetic (deci asumat ca demers confesional) și nici anticreștin (precum în propaganda ateist-științifică a defunctului regim comunist). Despre homo religiosus se poate, ba poate chiar se cuvine să vorbești și prin grila unei antropologii religioase, respectiv în contextul unei istorii a religiilor. Teza sa de doctorat, scrisă sub îndrumarea profesorului Michel Meslin – și grație unei burse oferite de Guvernul francez – transcrie în filigran această importantă schimbare de perspectivă epistemică. Deși compusă acum aproape trei decenii, lucrarea lui Marius Lazurca – IN CORPORE. De la corpul păgîn la trupul creștin în Antichitatea tîrzie – a fost tradusă integral și editată abia acum (Litera, 2022, 336 p.), dovedind, printre altele, că o cercetare temeinică rezistă bine timpului.
Două paliere definesc ancheta studiosului român: primul privește corpul uman ca obiect imaginat, palimpsest etic și bază „organică” a ordinii politice (din orice civilizație cunoscută). Cel de-al doilea, derivat din primul, arată că lumea mediteraneană tardo-antică a fost scena culturală a tranziției de la o filosofie greco-romană a corporalității la o spiritualizare creștină cu detentă bimilenară. Dacă înainte de răspîndirea creștinismului, corpul era mediatorul dintre suflet, natură și divinitate, după triumful revelației creștine, vizibil treptat, între generația apostolică și deciziile lui Constantin cel Mare, el avea să devină templul Duhului Sfînt, „teatru” al martiriului, subiect al transfigurării ascetice în perspectiva resurecției eshatologice, instrument al unei logodne mistice și simbol eclezial, imanent, al Împărăției lui Dumnezeu.
Prin arhitectura lucrării și derularea stilistic impecabilă a fiecărui capitol component, Marius Lazurca lucrează simultan cu izvoare antice și exegeze moderne, pentru a documenta continuitățile, asimilările, sintezele și rupturile produse în primele veacuri după Hristos în materia reflecției teologice, filosofice, medicale și juridice asupra corporalității. Cititorul vizitează astfel un somptuos muzeu al ideilor-forță, care modelează mentalități, inspiră politici publice, stabilesc statutul moral al condiției muritoare și trupești și cristalizează compromisul fecund dintre marea moștenire elenistică și tradiția iudeo-creștină. Rezultă cu limpezime concluzia că societățile „păgîne” din faza imperială a civilizației romane nu erau desfrînate, impudice sau obtuz hedoniste, ci intraseră deja într-o etapă neo-platonică și misterică în care condiția trupului uman avea deja datele unui creștinism ante litteram, minus christologia mesianică a Evangheliilor, etica nupțială și ecleziologia din epistolele pauline și vocabularul dogmatic al primelor Sinoade ecumenice.
Dacă ținem cont de caracterul circumstanțial al primelor Apologii creștine (înclinate să demonizeze „idolatria” greco-romană) sau de rigorismul montanist al unui Tertulian – pe care Biserica avea să-l socotească heterodox –, realizăm că operele alexandrinilor și cappadocienilor – de la Clement și Origen pînă la Grigorie de Nyssa și Vasile cel Mare – reflectă veridic teoria potrivit căreia antropologia creștină – deci și concepția despre corp – a prilejuit mai curînd o continuitate între Atena și Ierusalim decît un divorț metafizic brutal față de patrimoniul ideatic pre-creștin. „Plinirea vremii” – altfel spus, momentul „kairotic” al Întrupării lui Hristos-Logosul divin – fusese într-adevăr pregătită și pe calea revelației naturale, atît prin Epictet, Seneca și Marc Aureliu, cît și prin Plotin și Porfir, autori care au instilat în elita imperiului codul autoedificării spirituale prin moderație, exercițiu meditativ, desprinderea de patimi și cultul purificator al virtuților. Cea mai semnificativă contribuție creștină la reprezentările corporale valabile (tacit) pînă astăzi e de găsit în sanctificarea trupului ca sediu al chipului divin, ștergerea diferențelor dintre oamenii liberi și sclavi, evrei și politeiști sau bărbați și femei și viziunea asupra Bisericii ca Trup teandric al cărui Cap rămîne de-a pururi Iisus Hristos. Despre toate acestea, plus sute de nuanțe fascinante – pe care o simplă recenzie nu le poate reda –, veți afla destule citind cartea recomandată aici.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
Foto: wikimedia commons
