Contratimp

Cînd am scris, în numărul 129 al Dilemei vechi, articolul "Orientul zeilor" vorbeam despre un Liban de "după război", unde rănile începeau, cel puţin superficial, să se cicatrizeze. Departe de a fi dispărut, crizele şi blocajele societăţii libaneze reintraseră totuşi de şase ani într-un regim non-beligerant. Chiar dacă un proiect de societate viabil rămînea problematic, se putea spera că pacea prelungită va face să apară, încet-încet, direcţii de coagulare pentru el. Viaţa de zi cu zi, pătată de amintiri de război, reglări de conturi şi tensiuni între comunităţi, refugiu, exil, morţi dintre cei apropiaţi, începea să îşi refacă totuşi, cu o vitalitate intensificată, substanţa. Dar, vai, textul meu a apărut exact în ziua în care conflictul militar Israel-Hezbollah a izbucnit. Din nefericire, mă aflam într-un contratimp flagrant cu situaţia din teren. Sub bombele israeliene, ruinele sînt cele care au prins viaţă din nou în Liban. Ca nişte uriaşe bălării fumegînde, mormane dezarticulate de poduri, blocuri şi şosele - abia construite ori reconstruite - alcătuiesc din nou peisajul libanez, în vreme ce în nordul Israelului, oamenii sînt consemnaţi în adăposturi de rachetele Hezbollah. Atacînd zonele-gazdă ale Hezbollah şi încercînd să izoleze Libanul, Israelul nu urmăreşte doar să slăbească organizaţia islamistă care, susţinută de Iran şi Siria, este dotată acum cu armament capabil să lovească adînc în teritoriul israelian. El continuă să urmărească aceeaşi "logică de stat" care s-a dovedit doar în mică măsură realistă în timpul invaziei încheiate în 2000. Printr-o aversă de forţă militară, Israelul speră să oblige statul libanez să-şi asume realmente o funcţie care îi revine: aceea de a combate terorismul islamic din sudul ţării. Din păcate, atît societatea, cît şi autoritatea oficială libaneză sînt caracterizate de o diversitate neasimilată, care face puţin verosimilă capacitatea Libanului de a-şi asuma net şi eficient această datorie, cel puţin pe termen scurt. Pe deasupra, atacurile israeliene contribuie mai degrabă la fragilizarea Guvernului şi a ţării, la creşterea adversităţii populaţiei faţă de Israel. În încheierea summit-ului G8 de la Sankt Petersburg, declaraţia comună condamna terorismul şi, ca atare, atacurile Hezbollah împotriva Israelului, recunoscînd dreptul statului evreu de a se apăra. Totodată, chiar preşedintele american îi cerea celui din urmă moderaţie în operaţiunile militare, pentru ca statul libanez şi Guvernul său să nu-şi piardă stabilitatea, să rămînă un partener credibil de dialog şi negociere. Dar invoc elementele unei situaţii care se schimbă de la ceas la ceas. Cînd textul meu va apărea, datele conflictului vor fi probabil mult diferite. Ceea ce rămîne este diversitatea societăţii libaneze, cu intensele, bogatele ei beneficii culturale, cu înflorirea ei economică şi financiară ("miracolul libanez"), dar mai ales cu fracturile şi tensiunile, cîteodată ucigătoare, dintre comunităţi care nu izbutesc să îşi găsească, în ceea ce priveşte viaţa publică şi politică, un principiu de unitate. Într-un text din 1976, din prima fază a războiului civil, André Scrima vorbea despre Liban ca despre un pays introuvable, o ţară care nu este în stare să se găsească pe ea însăşi; despre statul libanez ca despre un non-stat; despre societatea libaneză ca despre o "societate sectorială", unde fiecare comunitate îşi utilizează identitatea religioasă pentru a se defini, socio-cultural, în opoziţie cu celălalt, prin spaima, refuzul ori ignorarea lui, unde fiecare comunitate vorbeşte despre Libanul său, diferit de al celorlalte. Libanul este greu de găsit fiindcă are o mulţime de imagini, dar nu şi un chip comun pe care ele să se aşeze şi să se îmbine. Numeroasele comunităţi creştine, dintre care cea maronită este cea mai importantă, au avut pînă de curînd predominanţă în exerciţiul puterii, au izbutit o sinteză între modernitatea occidentală şi specificitatea arabă. Împreună cu musulmanii sunniţi şi cu druzii ei formează polul politic moderat, deschis spre democraţia şi valorile de tip occidental. Războiul civil şi invazia israeliană consecutivă implantării palestiniene în Liban au deschis, cu un preţ prea dureros, conştiinţa acestei secţiuni către celălalt pol, şiit, cu care joncţiunea e departe de a se întrevedea. Mai tradiţionalistă, marcată de sărăcie şi de senzaţia că e abandonată de statul libanez, comunitatea şiită a fost luată masiv în sarcină de Hezbollah, mişcare susţinută de Iran şi Siria. Ca şi alte organizaţii de acelaşi tip, "partidul lui Dumnezeu" a organizat asistenţă educaţională, medicală, caritabilă, servită la pachet cu o ideologie fundamentalistă, agresiv antioccidentală şi antiisraeliană. Şeful său este de aceeaşi speţă ideologică cu preşedintele ultra-conservator al Iranului, negaţionist al Holocaustului, doritor, din raţiuni religioase, să şteargă Israelul de pe hartă. În Liban, Hezbollah, pe care statul nu a reuşit să îl dezarmeze, este un actor profund ambiguu. Cu 14 membri în Parlament (din totalul de 128), el îşi face o glorie patriotică din retragerea Israelului, în 2000, din sudul ţării. Pe de altă parte, participă la arcul Iran-Siria care presează asupra Libanului. În martie 2005, membrii Hezbollah au păstrat un minut de reculegere în amintirea lui Rafic Hariri, premierul sunnit asasinat. Pentru ca apoi să îşi declare cu cinism sprijinul pentru ocupantul sirian, fluturînd portrete ale preşedintelui Siriei, Bachar el-Assad. Libanezii se află astăzi sub ploaia bombardamentelor israeliene, într-o ţară răvăşită de război. Dar războiul este cu atît mai dureros şi haotic cu cît este asimetric. Nu statul libanez este actor decident în acest conflict armat. Tragicul conflict pune în faţa statului libanez propria lui lipsă de autoritate; pune în faţa societăţii libaneze propria ei fragmentare. Nelly Hélou, de la Revue du Liban, se întreabă, dînd glas atitudinii sunniţilor şi creştinilor: "Este oare admisibil ca, într-o ţară care se consideră suverană şi independentă, deciziile de război şi de confruntare să fie apanajul unei fracţiuni, chiar dacă ea se bucură de sprijinul poporului pentru rolul jucat în eliberarea Libanului de sud?" Sper din toată inima ca articolul acesta să fie, la publicare, în contratimp cu situaţia din teren, să apară cînd războiul va fi fost înlocuit cu negocierea. Unii dintre libanezi sînt mai pesimişti (ori, poate, din păcate mai realişti). Ei socotesc că această criză va fi lungă, că ea nu e decît un nou act tragic în procesul, prea dureros, de căutare de sine şi de construire a societăţii lor.