Colonialism și misionarism
Să ne amintim că, în cursul secolului al XVIII-lea, multe biserici de stat europene nu erau preocupate de activitatea de misionarism în țări străine. În plus, autoritățile coloniale europene nu priveau cu ochi buni munca misionarilor creștini. De exemplu, în secolul al XVIII-lea, Compania Britanică a Indiilor Orientale a avut o politică potrivit căreia „a lăsa India să fie stăpînită de misionarii creștini este un fapt ce trebuie exclus. Nu numai că sosirea acestor emisari protestanți, cu o asemenea credință, ar putea să-i supere pe preoții hinduși și pe mulahii musulmani, dar ea ar putea să și deschidă ochii hindușilor la marile evenimente ale lumii”.
În timpul acesta, sub influența pietiștilor din Europa și a evangheliștilor din America, au apărut o serie de societăți de misionari particulare. Multe dintre ele au devenit organe semioficiale ale Bisericilor europene, care, în schimb, presau autoritățile coloniale să-și deschidă porțile în fața activității misionarilor din colonii. Astfel, guvernele din colonii nu au putut împiedica pătrunderea misionarilor. La sfîrșitul secolului al XIX-lea, aproape fiecare corp creștin, de la Biserica Ortodoxă a Rusiei la Armata Salvării și de la Biserica Luterană a Finlandei pînă la sectele cele mai noi din Statele Unite, participa la activitatea de misionarism de peste mări.
Reconcilierea dintre colonialism și misiunea creștină internațională este foarte complexă. În cîteva cuvinte, s-a dezvoltat, de ambele părți, un compromis practic bazat pe necesitate și utilitate. Autoritățile coloniale au realizat treptat că au nevoie de ajutorul misionarilor. Acest lucru a devenit deosebit de evident în 1833, cînd Thomas Macauley, primul membru jurist al Consiliului Guvernatorului General din India, a susținut politica de anglicizare a indienilor – o sarcină enormă care necesita ajutorul misionarilor. Dat fiind că civilizația europenilor devenise un substitut efectiv al religiei, printre funcționarii coloniali exista convingerea tot mai accentuată că religia creștină trebuia să devină unul din elementele constitutive ale civilizației occidentale și că ea trebuia oferită lumii necreștine.
Cît despre misionari, aceștia aveau în mare parte un vag sentiment că prestigiul autorităților coloniale era un factor în plus în favoarea creștinismului. Mai mult, misionarii doreau să colaboreze cu autoritățile coloniale în activitățile educaționale și filantropice, dacă nu religioase, activități care, după părerea lor, ar fi contribuit pozitiv, deși nu total, la morala și valorile creștine. Ulterior, ei au promovat aspectele transcendentale și eshatologice ale mesajului creștin pentru a demonstra că religia creștină dădea ființelor umane, atît individual, cît și colectiv, principii călăuzitoare. În loc să prezinte două paradigme contradictorii, una pentru colonialism și una pentru misiunea internațională creștină, colaborarea dintre colonialism și misionari a permis apariția unei sinteze de religie (creștinismul lumii acesteia) – cultură (cultura occidentală, bazată pe știință și tehnologie) – societate (cu un rasism bine consolidat, făcînd diferența dintre grupurile albe conducătoare și popoarele neoccidentale care trebuiau conduse) – ordine politică (ce legitima structura colonială). Această sinteză de compromis permitea europenilor dominatori să trăiască cu strategia unor obiective contradictorii: comerțul și, simultan, creștinismul à la David Livingstone.
Privind retrospectiv, devine foarte limpede că, în cursul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, forțele combinate ale civilizației occidentale, ale activităților misionarilor creștini și ale expansiunii coloniale au provocat schimbări sociale, politice, economice, culturale și religioase într-o bună parte a lumii. Deși colonizarea culturilor neoccidentale a avut un impact distrugător asupra culturilor indigene, colonialismul a avut, în schimb, o valoare pozitivă neașteptată pentru Europa și America. Contactul cu popoarele neoccidentale a inaugurat o epocă de „deprovincializare” a terenului religios occidental.
(fragment din volumul În căutarea unității. Istoria religioasă a omenirii, de Joseph Mitsuo Kitagawa, Editura Humanitas, 1994, traducere de Claudia Dumitriu)
