Cine este Hieronymus Bosch?
Michael Connelly se numără printre vedetele literaturii polițiste din SUA. A fost deja tradus în românește, așa că mulți s-au familiarizat cu anchetele și scenele de trial movie animate prin eroul său, numit… Hieronymus Bosch (și alintat „Harry”). Ca demn urmaș al lui Raymond Chandler, Connelly își plasează acțiunea în marea zonă Los Angeles, pe acea Coastă de Vest a tuturor viselor, ratărilor, violențelor și exceselor, strîns legată de miticul său epicentru hollywoodian. Într-un recent interviu pentru Magazine littéraire, Connelly recunoaște că și-a botezat astfel protagonistul mizînd pe faptul că unii cititori vor face analogia dintre universul haotic al celebrului pictor flamand și lumea crimei, chiar dacă majoritatea (fiind americani) n-au auzit de acest nume oarecum straniu. În fond, prin al său notoriu Hercule Poirot, și Agatha Christie procedase cam la fel, sugerînd natura supraomenească a sarcinii de a curăța „grajdurile augiene” cuibărite în fiecare suflet asasin.
Ingenuitatea cu care Michael Connelly și-a denumit dublul ficțional mă determină să cred că noi, românii, semănăm mai mult cu americanii decît cu părinții continentali ai civilizației europene. Oamenii marilor națiuni fondatoare de imperii – anticii greci și apoi bizantinii, vechii romani și apoi italienii, englezii, spaniolii, francezii, germanii, portughezii și olandezii – au monopolul originalelor. Ei au inventat artele și filozofia, științele și tehnologia definitorie pentru geniul european, universitățile și instituțiile globale (precum Papalitatea). Ei au creat societăți monarhice și ulterior democratice în care toți marii oameni ai creației și faptelor militare și-au manifestat în premieră geniul, acuitatea intelectuală, viziunea și energia constructivă. În raport cu Occidentul – devenit motorul istoriei umane după strălucit încheiatul mileniul bizantin –, toate celelalte popoare creștinate, din Estul Europei pînă în cele două Americi, au reprodus paradigmele, oferindu-le, prin sinteza cu elementele de substrat autohton, o nouă viață așezată sub semnul candorii și al libertății de a sparge canoanele. În Europa veche, Hieronymus Bosch este unic, exemplar și irepetabil. În America, el poate deveni, cum am văzut, un detectiv din Santa Barbara.
Aculturația civilizației create în Occidentul latino-germanic e dinamică, iconoclastă și capabilă de cele mai îndrăznețe metamorfoze. Așa cum templele dorice din Sicilia erau mult mai ample decît cele din Atena clasică și așa cum blocurile turn din New York (urmate de cele din Golful Persic sau din metropolele asiatice) depășesc fastuos prototipul toscan de la San Giminiano, derivatele excentrice ale modelelor consacrate în Apusul Europei permit infinite jocuri plastice, de care cultura noastră periferică, mereu obsedată de sincronizarea ca „egalare” a arhetipului, nu a știut (încă) să profite cu adevărat. Dacă această libertate subutilizată ne condamnă la un aparent etern provincialism mimetic, de vină e doar pretenția noastră că nu sîntem o cultură recentă, ci una străveche, definită prin mitul continuității neîntrerupte și desfigurată prin periodice fantezii „protocroniste”.
În realitate, mileniul nostru obscur (dintre retragerea aureliană și întemeierea Țărilor Române) seamănă mult mai mult cu America precolumbiană decît cu Europa romanică sau cea a goticului și a scolasticii, cînd la poalele Carpaților bătea vîntul peste umile așezări troglodite. Adîncimea eredității biologice a grupului nostru etnic e cultural irelevantă. Avem suveraniști fără imaginație, care se leagă cu parîme de obiectul lor cel mai detestat (Occidentul „colonizator”), așa cum „lovinescienii” ne predică exclusiv clonarea obedientă a formelor apusene. Primii nu acceptă că autarhia e o utopie, iar ceilalți refuză să creadă că am putea crea vreodată ceva proaspăt, fără scrupule comparative. Pînă cînd nu vom surmonta complexele infantile ale începutului continuu, Hieronymus Bosch va rămîne atîrnat în muzeele altora, în vreme ce detectivii romanelor noastre polițiste vor purta neverosimile patronime neaoșe...