Ce înseamnă (a fi) prezent?

Ştefan Vianu (filozof, lector la UAUIM), Ioan Andreescu (arhitect, profesor la Facultatea de Arhitectură din Timişoara) şi cu mine am fost invitaţi joi, 27 noiembrie 2006, la Galeria Artexpo/Etaj 3 din Teatrul Naţional Bucureşti, pentru a discuta despre tema şi rezultatele excelentului concurs internaţional dedicat studenţilor de la arhitectură. Doar Ştefan şi cu mine am apărut. Tema concursului chiar asta era: "Prezent". Pe teren, situaţia era diferită. Invitaţi în masă, studenţii au răspuns absent temei şi interlocutorilor mei, din care doar Ştefan a ales să vină, totuşi. Că nu au venit decît cîţiva studenţi, treacă-meargă; dar, cu excepţia colegei Françoise Pamfil, au absentat integral şi profesorii şcolii de arhitectură din Bucureşti. Iată pentru ce m-am gîndit să aştern într-o formă coerentă cele cîteva gînduri pe care le doream discutate cu Ştefan şi cu Ionică (dacă acesta din urmă ar fi apărut). Nu pentru că ele ar fi nespus de preţioase, nu. Dar pentru că tema, aşa cum au văzut cei din public care, totuşi, au participat (şi le mulţumesc în primul rînd lor că au făcut efortul acesta), ducea, aproape după fiecare fir deşirat, către temele mai ample ale spaţiului public şi ale stării (patetice, mă grăbesc să divulg) a dialogului între profesiuni culturale, între arhitecţi şi comunităţi şi, fireşte, precum arăta sala, între arhitecţi şi punctum. Am propus, ca moderator, cîteva astfel de fire desprinse, pe de o parte, din apropo-ul scris pe broşura ce însoţeşte concursul, iar, pe de altă parte, din lucrările studenţeşti prezentate în concurs şi remarcate de juriu. Prezentul nu este, din nefericire, o ipostază unde ne veţi găsi pe prea mulţi dintre arhitecţii români. Dar nu este doar culpa arhitecţilor români, a micului trib de pe-aici, pierdut în tranziţie, orbit de punga de gălbiori, întîrziat. Profesiunea de felul ei pune în paranteză prezentul: este fie amintitoare şi reactivă (sub specia tradiţiei, a istoriei şi a conservării patrimoniului), fie viitoare şi proactivă (în actul proiectării şi, mai ales, în futurismul imaginării). Cîtă vreme lumea discuta despre circulaţia sufocantă ori despre turnul de la catedrala catolică, arhitecţii parcurgeau halucinaţi oraşul, în minte cu proiectele de mall-uri, turnuri, pseudo-aşezări virtuale, pe care le aveau propuse la comisiile de urbanism pentru PUZ-uri modificatoare. Să ne înţelegem. Niciodată cei care au pictat PUG-urile de localităţi în anii ’90 (doar urbanişti; nici un alt cetăţean al urbei respective), şi mai cu seamă cel al Bucureştilor (retardat de cînd a fost conceput şi - acum - complet obsolet, cum ar spune un alt filozof român, iubitor de neologisme) nu şi-au imaginat că vor veni aceste vremuri, care tocmai au trecut! Nici proprietatea, nici dezvoltarea spontană nu au fost măcar imaginate, necum anticipate în acest proiect de oraş viitor, care trebuia să le acomodeze mai înainte ca ele să fi devenit teme ale prezentului. Prin urmare, ocuparea prezentului se poate face în primul rînd de arhitect ca locuitor al cetăţii, de vreme ce profesiunea îl (de)formează să lipsească din prezent. Iată de ce majoritatea proiectelor stundeţeşti de acest tip au vizat teme sociale care nu au, în sine, doar soluţii arhitecturale; poate nu au nici măcar, în primul rînd, astfel de soluţii. Arhitectul, aici, e chemat în ipostaza sa de cetăţean, nu de expert. Prezentul e, aici, înţeles de mai tinerii noştri viitori colegi ca refuz al absenţei. Locuirea extremă (de calamitate, a celor fără locuinţă, a celor asistaţi) a venit, astfel, să se întîlnească cu temele ecologice şi ale dezvoltării durabile. Arhitecţii viitori, cei din acest concurs expus la TNB/Galeria Artexpo/Etaj 3 au propus capsule pentru "homleşi". Dar cine le construieşte nomazilor par excellence care sînt cei fără locuinţă fixă de pretutindeni, nu doar de la noi, structuri hi-tech asemănătoare celulelor din Matrix, dacă nu există bani nici măcar pentru locuinţele elementare, care, practic, nu costă bani, din chirpici? Aici, deja, am identificat o a doua temă derivată din prezent, aceea a prezenţei. Nu a prezenţei în sens filozofic, temă care l-ar fi avantajat pe Ştefan Vianu, ci a prezenţei arhitectului în cetate ca arhitect. Mi s-a părut că merită discutată, în acest context în care mulţi colegi au a-şi reveni din orbirea frenetică a bulei imobiliare, atît absenţa arhitecţilor români din spaţiul public unde tocmai începuse să se înfiripe o dezbatere mai serioasă despre oraşele noastre, cît şi prezenţa pe care o datorează semenilor lor, încă. Nu ştiu cîţi îşi mai amintesc de textul lui Sorin Ioniţă publicat în revista 22, în care întreba unde sînt arhitecţii români? Eu - da. Mi-a fost ruşine cînd l-am citit, deşi întrebarea o puneam eu însumi colegilor mei, cum am spune, în familie. Atunci, absenţa din spaţiul public a arhitecţilor nu a mai putut fi camuflată. Acum, cînd valul - care ne-a luat cu el prea mulţi colegi - a trecut, va trebui ca noi înşine, breasla în instanţele ei organizate, să îşi pună întrebarea aceasta. Din nefericire, o va formula doar la timpul trecut. Prezentul, acela al urgenţei, s-a stins deodată cu stringenţa prezenţei arhitecţilor în spaţiul public al cetăţii. După valurile de inundaţii care cereau din partea noastră acţiune şi inteligenţă a proiectării minimale, pro-bono, în favoarea celor rămaşi fără case, despre cîte proiecte propuse de arhitecţi spre a rezolva aceste probleme veţi fi auzit? Cu cele cîteva proiecte făcute cu masteranzii de la Spaţiul sacru mă găsesc şi acum în faza de a le propune spre publicare cuiva, oricui, interesat. Doar Forumul Academic Român şi-a declarat disponibilitatea, nu şi Ordinul arhitecţilor din România (căruia i-am propus mai întîi şi tema, dar şi publicarea regulată a unei charte despre starea oraşului, cu proiecte urbane). Or, dacă astfel de charte ar apărea din partea feluritelor instanţe publice, de la Asociaţia foştilor bursieri Fulbright, de pildă, pînă la asociaţiile profesionale ale inginerilor, antreprenorilor, artiştilor de toate felurile, poate că nu ar mai trebui să citim bazaconii propuse, cu legitimă îngrijorare, cu entuziasm evident, dacă nu chiar violent, dar cu o expertiză disciplinară îndoielnică în feluritele profesiuni ale oraşului, de felurite oengeuri. Să ne înţelegem: nu neg dreptul oricărui cetăţean de a formula teme urbane şi de a solicita, chiar, un anume tip de acţiune urbană. Dar deplîng absenţa reacţiei experţilor, dezertarea lor mută în teritorii ale complicităţii bine remunerate cu o singură componentă a actorilor urbani, cea a dezvoltatorilor imobiliari. Să nu ne mirăm, aşadar, dacă pe locul deşertat (şi dezertat) de noi se instalează, squatt-îndu-l, felurite alte persoane: artiştii - pentru a experimenta cu spaţiul, dacă arhitecţii tot nu o mai fac; cetăţenii - pentru a mobila cu flash-mobs şi happenings spaţiul public vidat de sens edificatoriu; inginerii ("intelectualitatea tehnică") - spre a ocupa teritorii ale proiectării de unde arhitecţii au pierdut terenul pe mîna lor; arhitectura minoră, rurală, unde arhitecţii nu au fost vreodată prezenţi altfel decît prin semnăturile de complezenţă puse pe tot soiul de caricaturi desenate de subingineri şi tehnicieni şi desenatori localnici, autorizate de primarii complici şi niciodată chestionate de, altfel, ai zice, foarte riguroasa, acolo unde e rost de bani adevăraţi, inspecţie de stat în construcţii. În al treilea rînd, mi s-a părut demn de semnalat faptul că unii dintre studenţii participanţi cred că prezentul pe care li-l oferim e poros, nemulţumitor. Alternativa pe care ne-o oferă în proiecte? - augmentarea lui. Cum? Fie prin intermediul realităţii virtuale (şi aici prezenţa filozofului ne-ar fi putut ajuta să discutăm relaţia dintre actual şi potenţial, dintre real şi virtual, dacă, desigur, ne-ar fi interesat să participăm la dezbatere); fie prin intermediul activismului, despre care deja am amintit, fie prin intermediul instalaţiilor de landscape art, menite, ca în proiectul cîştigător al locului 2, să intervină cu structuri flotante în fluxul mareic al unei insule nou-zeelandeze. Intervenţiile lui Ştefan Vianu, pertinente, au îmbogăţit cele cîteva prilejuri de dezbatere pe care le-am lansat. Se înţelege că, foarte repede, ne-am întîlnit în critici şi, mai ales, în părerea cu privire la starea destituită a spaţiului public băştinaş. Îi mulţumesc colegului meu pentru seriozitatea implicării sale în dezbatere, chiar dacă aerul semi-ocupat al sălii invita, poate, la relaxare. Françoise Pamfil a fost, de asemenea, ca întotdeauna, un partener de nădejde în orice întreprindere în care, cu seriozitate, se implică. Au fost şi întîmpinări din sală, cu privire la urbanismul participativ spre pildă. Nu mă îndoiesc că o prezenţă mai consistentă ar fi crescut nivelul dezbaterii. Păcat...