Casa cu bătrîni
Ideologic şi teoretic, ne clamăm umanismul mai mult ca niciodată, dar mai des decît vrem să recunoaştem trecem cu vederea oamenii în carne şi oase. Unul dintre simptome este atitudinea noastră faţă de bătrîneţe. Îndrăgostiţi de ideea tinereţii veşnice vîndută de televiziune şi revistele colorate, am îndepărtat pe cît posibil din spaţiul public imaginea bătrîneţii necosmetizate şi reale, cea însoţită de decădere trupească, boală, neputinţă şi amărăciune. Izgonită la periferia cîmpului vizual şi a conştiinţei noastre, ea se încăpăţînează cîteodată să ne iasă în cale pe neaşteptate prin chipul unui bătrîn cerşetor la colţ de stradă sau al unei ştiri de tipul "bătrîn mort singur în casă, găsit după 10 zile". Este o imagine care ar sta ca un spin în coasta confortului nostru zilnic, fiindcă în duritatea ei ne-ar aduce aminte de virtuţi considerate azi de modă veche (sau nici măcar virtuţi): smerenia şi mila. Micul Cottolengo La ieşirea din Bucureşti spre Voluntari te întîmpină o lume pestriţă şi colcăitoare, încă nesigură dacă face parte din "zona metropolitană" sau este un sat obişnuit de Bărăgan. Se înalţă vile somptuoase, dar manelele urlă şi din autoturisme, şi din case, prin ferestrele lăsate deschise. Se deschid filiale de bănci ca în Bucureşti, însă ca să ajungi la ele trebuie să treci printr-un strat de noroi care se apropie de glezne. Sătenii cunosc locul pe care-l căutam, aflat pe şoseaua din Voluntari spre Ştefăneşti: "Aha, acolo unde au bătrîni şi e o biserică în curte. Mergeţi pentru interviu de angajare?". Curtea spaţioasă, cu iarbă şi alei, aminteşte de cea a conacelor englezeşti. În ea se află o biserică pe stînga, cîteva corpuri mai mici de clădire pe dreapta şi între ele clădirea cea mare, vopsită în culori vii. În curte, două mici statui: cea a lui Hristos şi a Sfîntului Orione. Don Luigi Orione (1872-1940), născut în Italia, este cel care a înfiinţat Congregaţia Don Orione - acum cu filiale în zeci de ţări - şi conceptul de "Mic Cottolengo", casă de caritate. Părintele-călugăr Valeriano Giacomelli a venit în România din Brescia în 1997. Vorbeşte româneşte aproape perfect, din cînd în cînd doar accentul cîntat, inconfundabil italian, îi trădează originea. Alături de el, în Cottolengo-ul din Voluntari se află încă doi călugări, unul italian şi unul român, şi patru măicuţe: două românce, o italiancă şi o călugăriţă din Paraguay. Plus personalul: asistente, infirmiere. Primul venit în România a fost părintele Lazzarin, care "din păcate a trecut la Domnul", spune Valeriano Giacomelli. Prin eforturile lui s-a început construcţia clădirii principale, încheiată în 2006, exclusiv prin contribuţia "binefăcătorilor italieni". Acum, aici se află 56 de bătrîni (se aşteaptă şi sosirea unui număr de 16 copii cu handicap fizic sever, pentru care sînt pregătite dormitoare, infirmerii, săli de fizio- şi kinoterapie, dar procesul durează foarte mult: "Credeam că în Italia e birocraţie, dar în România e şi mai şi", comentează părintele Valeriano). În căutare de fonduri şi voluntari Vîrstnicii au fost aduşi în mare parte de rude, dar unii au fost luaţi direct de pe stradă - nu aveau nici măcar acte de identitate. Peste 90% sînt ortodocşi, cîţiva catolici şi o protestantă. Pentru ortodocşi, cei de la Don Orione au luat legătura cu preoţii din zonă, care vin înainte de sărbători, să-i spovedească şi să vorbească cu ei. Fondurile vin în continuare din Italia şi sînt drămuite "la sînge". "Toate locurile pentru bătrîni sînt ocupate - spune părintele Valeriano. Mai mult, avem în aşteptare cereri pentru alte 88 de bătrîne şi 80 de bătrîni. Am putea să avem mult mai multe locuri, dar mansarda este în construcţie şi, ca s-o terminăm, e nevoie de o investiţie de peste un milion de euro. Statul român nu ne ajută. Ne-am gîndit şi la proiecte europene, dar sînt puţine fonduri destinate bătrînilor. Nu există sensibilitate şi deschidere cînd e vorba de cei vîrstnici. În continuare mergem în Italia, la întins mîna. Asta este." Semne incipiente de bunăvoinţă din partea particularilor români au apărut, totuşi: o firmă oferă centrului 50 de pîini pe zi. Altele - mai ales cele care au aflat de congregaţie prin intermediul partenerilor de afaceri italieni - mai dau uneori produse sau cei 2% pentru ong-uri. Din partea autorităţilor s-a implicat într-un parteneriat Primăria Voluntari, dar "fondurile promise n-au mai venit din iulie. Ne spun că e din cauza bugetului. Noi aşteptăm". Pînă una-alta, călugării şi măicuţele intenţionează să organizeze evenimente pentru popularizare şi atragere de voluntari: "Ocazia va fi luna mai, pentru catolici dedicată Sfintei Fecioare Maria, dar serbăm şi ziua în care a fost declarat sfînt părintele Luigi Orione, fondatorul nostru, pe 16 mai. Vrem să luăm legătura cu poporul, să facem un fel de festa popolare, cum se face de hramul bisericii, oamenii se adună, se bucură, se face şi un grătar, pentru a ne face cunoscuţi şi a atrage voluntari. Voluntariatul e foarte răspîndit în Italia, dar şi aici e posibil, cred eu, de exemplu persoane care au ieşit la pensie şi au timp, pot veni, dau de mîncare unui bătrîn, ţin un pic în braţe un copil. Bătrînii au dorinţa de a vorbi, de a se descărca, de a povesti. Ar fi minunat dacă măcar o oră pe săptămînă ar veni nişte tineri, liceeni, studenţi, să stea de vorbă cu ei, poate să le cînte ceva la chitară sau la orgă, să-i înveselească. Se pot face foarte multe." La liturghie Dormitoarele bătrînilor sînt la etaj. Tot aici se află o sală de zi (cu bibliotecă şi televizor), sală de mese, holuri unde vîrstnicii stau la o discuţie. De asemenea, infirmerii. Dar şi o cameră aşezată discret, numită "a muribundului", pentru ultimele clipe de viaţă: este un loc în care nu poate fi ocolită prezenţa morţii. Pretutindeni este o curăţenie pe care aş vrea să o numesc "de spital", dar adevărul este că n-am văzut pînă acum un spital românesc măcar pe jumătate la fel de curat. Nici unul în care personalul să fie permanent zîmbitor, ca măicuţele şi infirmierele de la Don Orione. După odihna de la prînz, bătrînii încep să se adune pentru ceai. Unii se deplasează în cărucioare cu rotile, supravegheaţi de însoţitoare, alţii se sprijină pe cadre metalice. Unii suferă de Alzheimer şi prezintă semne de senilitate, printre ei sînt şi nevăzători. Decana de vîrstă are 96 de ani. Un bătrîn este numit de toată lumea, cu respect, "părintele Pavel": aflu că a fost cîndva stareţ la Plumbuita şi preot la Antim. Altul - "domâ colonel". Cînd văd un vizitator, mulţi au o dorinţă imensă să schimbe cîteva vorbe, să se prezinte, să pună întrebări. Alţii însă nu mai văd, nu mai aud şi trăiesc în lumea lor. Există şi o sală de lucru pentru produse de artizanat. Se modelează şi se colorează figurine din ipsos, coşuri cu flori cu sau fără şnur de mărţişor (din carton şi material... de şosete, spune o bătrînă), aranjamente florale pe pînză făcute din seminţe colorate. Cîteva sînt expuse pentru vînzare la intrare. Un bărbat se ocupă de munca migăloasă a lipirii seminţelor colorate, care devin flori pe pînza de sac. Se prezintă: Florea G., 84 de ani. În mod normal, n-ar fi trebuit să trăiască o bătrîneţe însingurată, avea o familie, dar soţia şi fiica au murit într-un accident de maşină. A fost adus aici de un nepot care se pregăteşte pentru preoţie. "Ne-au învăţat măicuţele să facem munca asta. Pentru unii dintre noi, aşa mai trece timpul. Aici ne dau de toate, nu mă plîng de nimic. Ne îngrijesc, stau cu noi. Doar viaţă nu mai pot să ne dea. De cînd sînt aici, de un an şi jumătate, 7-8 au murit. Te obişnuieşti cu cineva şi pe urmă nu-l mai vezi. Plecăm pentru totdeauna, unul cîte unul" - spune Mariana C., care a venit la centru după ce a rămas văduvă, fără copii. Alături de ea, Maria I., fostă asistentă medicală şi fiică de preot ortodox, colorează un pitic de ipsos. La ora 4,30, începe rugăciunea, urmată de liturghie, la capela de la parter. Bătrînii vin în aceeaşi procesiune de cărucioare, cadre metalice şi paşi tremurători, însoţiţi de măicuţe şi infirmiere. Îşi deschid cărţile de rugăciuni şi imnuri religioase. Unii cîntă cu voci sonore, alţii mai pot doar să mormăie în şoaptă cîteva cuvinte. Un bătrîn care se mişcă cu greu, în cărucior cu rotile, se bucură cu lacrimi în ochi cînd primeşte euharistia. Văd bătrîne care păstrează urme de cochetărie în felul de a se îmbrăca şi pieptăna, altele poartă basmale şi modeste haine ţărăneşti. Peste toate pluteşte însă zîmbetul senin şi răbdător care nu părăseşte nici o clipă chipurile măicuţelor însoţitoare. E adevărat, ultimul episod al vieţii noastre nu este un triumf; dar avem măcar şansa ca el să fie însoţit de iubire.
