Călătorind la Constantinopol

După captivanta istorie Bizanț. O lume pierdută, Editura Baroque Books&Arts, care ne-a obișnuit cu rafinate și agreabile titluri, ne propune un nou volum al profesorului Jonathan Harris: Constantinopol. Capitala Bizanțului, în traducerea lui Mihnea Moroiu. Prezentat într-o versiune elegantă și precisă, autorul este neîndoielnic o excelentă alegere. Jonathan Harris are capacitatea fericită de a-și transmite cunoașterea ca pe o poveste greu de refuzat, oricîtă lipsă de apetit ar avea cititorul. Darul esențial al istoricului, în confruntarea sa cu trecutul, de a face posibilă înțelegerea lumilor și epocilor îndepărtate printr-o narațiune, este cu atît mai important în cazul Bizanțului, exilat de multe ori în zona de interes a specialiștilor și, eventual, a nostalgicilor după o civilizație creștină. O scurtă privire însă asupra istoriei bizantine se dovedește utilă pentru a intui locul eminent al acestui longeviv imperiu sub care s-a prelungit în epoca creștină construcția politică romană, lăsîndu-i vechii Rome libertatea de a se reinventa.

Dacă în prima carte a profesorului Harris eram invitați să plonjăm în căutarea unui continent scufundat, în această nouă apariție editorială ne întîlnim cu portretul capitalei Bizanțului, care a supraviețuit propriului proiect, marcînd subtil și tenace civilizația otomană. De-a lungul celor douăsprezece capitole iscusit alcătuite, chipul Constantinopolului se conturează deopotrivă spațial și cronologic, dar nu după o succesiune previzibilă de episoade, ci în funcție de multiple decupaje și secțiuni pe care le operează eficace privirea istoricului-călător. Căci portretul „marelui Oraș” sau, pur și simplu, al „Orașului” este un portret în mers, o descriere de călătorie imaginară, în care sînt urmați nu doar cei care l-au construit, locuit și disputat, ci și cei care l-au privit din afară, sporind prin uimirea lor mitul „celei mai nobile dintre capitalele lumii”. Trebuie să fi fost ceva cu adevărat copleșitor în această cetate-lume care avea puterea de a-i converti pe unii străini lăsîndu-se doar privită și de a trezi în mulți admirația, chiar și atunci cînd credința îi era disprețuită.

Constantinopolul nu poate fi înțeles fără mitul său, fără legendele sale, fără credința care i-a dat sensul și măreția. Cartea profesorului Harris nu este însă un elogiu, ci un portret bine temperat, zugrăvit cu empatie și umor. Călătorii care în epoci diferite au descoperit orașul lui Constantin și al urmașilor săi pînă la fatidicul an 1453 sînt evocați ca martori privilegiați pentru că a reface traseul lor pare a fi „metoda cea mai bună de a gusta amestecul îmbătător de farmec lumesc și de evlavie religioasă trăit de vizitatorii Constantinopolului bizantin”, însă impresiile lor sînt cernute de simțul modern pentru acuratețe. Alături de rețeaua de biserici și mănăstiri care constituia structura sacră a noii Rome, în care avea să troneze veacuri de-a rîndul locașul cel mai grandios al creștinătății, Sfînta Sofia, și de ritualurile solemne ale oficiului imperial, Constantinopolul era o lume plină de contraste, primitoare și totodată exclusivistă, răsunînd de rugăciuni și ritmată de ceremonii somptuoase, dar și violentă, opulentă, mîndră. De o inflexibilă fidelitate dogmatică, lumea Constantinopolului bizantin avea resurse neînchipuite de acomodare practică și de diversitate. Sînt detalii de istorie religioasă în această carte, cunoscute aproape exclusiv de specialiști, care pot oferi cititorului o perspectivă mai complexă și mai rafinată asupra lumii ortodoxe: de pildă, cele despre dezvoltarea monahismului urban și prezența nebunilor întru Hristos. Dar sînt și amănunte de viață cotidiană sau socială dificil de bănuit dacă am continua să privim această lume îndepărtată sub lupa prejudecăților: femeile bizantine aveau drepturi care nu au apărut în părțile Occidentului decît prin secolul al XIX-lea, intelectualii, cu riscul de a fi condamnați, nutreau pasiuni pentru artele magice și alte secrete ale Antichității, iar grupurile minoritare, deși negate în teorie, își găseau diferite modi videndi. Jonathan Harris nu aprobă sau dezaprobă Constantinopolul, ci, aidoma unui portretist, ne lasă să-l îndrăgim abia după ce-l cunoaștem mai bine.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.