Adventiştii şi şcoala lor
Adventiştii de Ziua a Şaptea formează o mişcare neo-protestantă care şi-a început existenţa în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Un pastor baptist, William Miller, interpretase profeţiile Bibliei spunînd că a doua venire a lui Hristos va avea loc, cu precizie, pe 22 octombrie 1844. Cum acest lucru, evident, nu s-a întîmplat, o parte din adepţii mişcării "millerite" au continuat să creadă într-o iminentă A Doua Venire a lui Hristos, dar fără să mai fixeze vreo dată precisă. Şi-au luat numele de Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Ziua sfîntă a adventiştilor este sîmbăta, conform celor 10 porunci. Cereale, Pathfinders şi şcoli În acest moment, există cam 725.000 de adventişti în SUA şi peste 15 milioane în toată lumea. În mod ciudat pentru o comunitate religioasă evanghelic-conservatoare nu foarte extinsă, ei au avut o influenţă considerabilă asupra culturii populare, întîi în SUA, apoi în toată lumea. De exemplu, cerealele la micul dejun: cum adventismul recomandă vegetarianismul şi după observaţii că media lor de viaţă o depăşeşte pe a celorlalţi, americanii de diferite credinţe sau fără au adoptat obiceiul matinal-cerealier. Cerealele Kellogg, de exemplu, sînt creaţia fraţilor Kellogg, adventişti. Unii spun că principala cauză a vieţii lor îndelungate nu ar fi cerealele şi nici măcar vegetarianismul ca atare, ci un complex de factori, în care un rol important îl joacă interdicţia de alcool, tutun, droguri, adesea şi cafea, dar obiceiul a fost adoptat şi de alţii. Apoi, taberele pentru copii de 10-17 ani, asemănătoare cercetaşilor, numite Pathfinders, au fost şi ele copiate. Nu în ultimul rînd, adventiştii sînt cunoscuţi pentru entuziasmul cu care construiesc şcoli şi universităţi ale comunităţii. În SUA ei operează cel mai extins sistem educaţional protestant, fiind depăşiţi, ca număr de instituţii de învăţămînt, doar de Biserica Romano-Catolică, şi înaintea altor protestanţi cu comunităţi mai numeroase. În România, mentalitatea populară îi introduce în aceeaşi categorie cu alţi neo-protestanţi, sub titulatura de "pocăiţi". Biserica Adventistă este recunoscută însă oficial şi, conform tradiţiei instituţiilor de învăţămînt comunitare pentru care sînt cunoscuţi oriunde există, în Bucureşti au înfiinţat şi o şcoală. Ora de religie Şcoala particulară "Mihai Ionescu" este constituită, conform prezentării de pe site-ul instituţiei, ca asociaţie non-profit, fondată de Biserica Creştină Adventistă de Ziua a Şaptea. Se află în sectorul 3. În curte, copiii se joacă " cu aceeaşi voioşie ca oriunde. Poartă însă uniforme: fetiţele, sarafan cu model ecosez, model ce se regăseşte în cravatele băieţilor. Directoarea, Livia Manea, este tînără, a absolvit Facultatea de Arte Plastice şi Decorative, secţia Design, şi are un master în Management Educaţional şi Ştiinţele Comunicării. Îmi spune că au peste 200 de copii, pe trei niveluri: preşcolar, şcolar şi gimnazial. La grădiniţă sînt 55 de copii, pe trei grupe, la şcoala primară peste 70 şi tot atîţia în ciclul gimnazial. Surprinzător, la grădiniţă, peste 50% sînt ortodocşi. Adventiştii încep să depăşească jumătatea începînd cu clasa I, dar nu peste 60%: ceilalţi au alte religii, cea mai reprezentată fiind, din nou, cea ortodoxă. Cadrele didactice însă sînt toate adventiste şi, înaintea numirii de la Ministerul Educaţiei, trebuie să treacă printr-un interviu la şcoală. Ce are în plus o astfel de instituţie de învăţămînt, faţă de una obişnuită? "La capitolul curriculum nu există diferenţe, este cel naţional, aprobat de Minister " spune directoarea. Singura diferenţă este că la ora de religie avem religia adventistă, care este recunoscută oficial, şi se predă, de asemenea, după o programă aprobată de Minister. Nu o predăm doctrinar, se predă Biblia, tuturor copiilor, indiferent de religie. Părinţii ştiu dinainte acest lucru pentru că este prevăzut în contract şi sînt de acord. Oamenii nu se tem, au văzut că nu intenţionăm să manipulăm copiii. Biblia se studiază prin analiză de text, şi încercăm să facem o oră frumoasă de religie, nu o sperietoare. Ce credem noi că e foarte deosebit şi motivul pentru care vin oamenii este atmosfera diferită. Pe de o parte, se ştie că nu permitem un anumit tip de comportament: cuvinte, gesturi şi acţiuni care deranjează sau lezează pe cineva, indiferent dacă acestea sînt iniţiative proprii sau răspunsuri la provocări. În orice situaţie dificilă, discutăm cu părinţii pentru a rezolva problemele. Dacă părintele cooperează, apar schimbări, dacă însă părintele este mai ocupat cu cariera sau cu alte aspecte şi ni-l lasă doar nouă, de dimineaţa pînă seara, e mai greu. În ceea ce-i priveşte pe profesori, trebuie să ştie să îmbine dragostea cu dreptatea. Copilul are nevoie să ştie că îl iubeşti, că îi oferi o a doua şansă, dar cîteodată n-ai încotro şi trebuie să-l pedepseşti, să suporte nişte consecinţe ale comportamentului său." Elevii " chiar şi cei care vin din familii adventiste " poposesc în şcoală dintr-o lume nereligioasă. Şi atunci pot apărea probleme: "În fiecare dimineaţă, la fiecare clasă, cadrul didactic care începe activitatea discută şi se roagă cu ei 5 minute " spune Livia Manea. Poate le citeşte un text din Biblie, ca o făgăduinţă, poate le spune o povestire sau o experienţă personală, important este să-i determine să privească dincolo de ei înşişi, la Dumnezeu care le susţine viaţa. Cu cît sînt mai mici, cu atît vor să se roage mai mult. Cînd cresc, doar unii mai vor să o facă. Încep să se jeneze să nu rîdă ceilalţi de ei. Încercăm să găsim modalităţi creative, de exemplu, să spună fiecare cîte ceva pentru care îi mulţumeşte lui Dumnezeu, sau să stăm un timp şi fiecare se gîndeşte la Dumnezeu şi la el în ziua respectivă, cum ar putea să-i influenţeze pozitiv pe ceilalţi, sau cîntăm, şi aceasta este rugăciunea". În privinţa programelor extraşcolare, există unele inspirate de spiritul religios. Cum ar fi iniţiativa, venită din partea Agenţiei Adventiste de Dezvoltare, Refacere şi Ajutor (ADRA), de a strînge bani în puşculiţă, de-a lungul anului, pentru copiii defavorizaţi. În schimb, din cauza programului încărcat, nici faimosul Pathfinder nu s-a putut desfăşura: "Am vrut să facem un program de exploratori, însă avem în fiecare zi: pian, arte plastice, limbi străine, primăvara înot şi tenis. Am hotărît ca un copil să se înscrie la cel mult două astfel de cluburi, fiindcă altfel nu mai are timp nici să se joace, nici să-şi facă temele. Cine vrea totuşi o activitate religioasă susţinută, cu programe de exploratori (11-14 ani) sau licurici (7-10 ani), se duce la biserică şi se înscrie acolo. Nu avem efectiv un club religios". Ajutorul comunităţii Comunităţile neo-protestante sînt cunoscute pentru sprijinul pe care oamenii şi-l acordă reciproc. Se manifestă acesta şi în România, mai ales cînd e vorba de o şcoală particulară? "Copiii plătesc o taxă, dar aceasta nu acoperă nici salariile angajaţilor. Restul fondurilor vin de la biserică " este un procent pe care-l primim " şi din diverse donaţii. Nu mergem pe profit, ci pe supravieţuire. Dintre copiii cu situaţie materială foarte grea, sînt unii care primesc bani şi pentru masă, şi pentru şcoală, fiindcă altminteri părinţii nu-şi permit să le cumpere nici măcar o uniformă. Se întîmplă să mai vină părinţi care au situaţie materială bună şi să spună: am adus şi eu o sumă. Cred că în acest moment mai avem cinci copii care sînt ajutaţi cu donaţii de peste graniţă şi alţi opt care sînt susţinuţi de către prieteni sau angajaţi ai şcolii. Asta înseamnă: o persoană cunoaşte situaţia copilului şi hotărăşte ca pentru un an de zile să-i acopere cheltuielile pe un anumit segment sau integral." Meniul de la şcoală este vegetarian; părinţii au libertatea să servească mîncăruri cu carne acasă: "Printre adventişti, doar o parte nu mănîncă carne. Este adevărat că recomandările Bisericii adventiste sînt pentru mîncarea vegetariană, dar aceste recomandări implică mai mult, un stil general de viaţă sănătos". Despre prejudecăţile care au însoţit înfiinţarea şcolii, directoarea povesteşte: "Nu eram aici în 1999 cînd a luat fiinţă şcoala, dar ştiu de la cei care au început că nu a fost uşor să lupte cu prejudecăţile, neîncrederea şi alte bariere. Acum avem o imagine bună, datorită rezultatelor bune ale copiilor la testările naţionale şi a comportamentului frumos pe care elevii îl manifestă mai departe, la liceu."
