Acum 65 de ani

În 1942, Crăciunul nu a fost o sărbătoare a bucuriei, dar a fost o sărbătoare a libertăţii afirmate contra tuturor frîngerilor ei într-o Europă dezagregată de totalitarisme şi de război. În mesajul rostit la radio de Crăciun, Papa Pius al XII-lea a vorbit despre demnitatea persoanei umane, despre dreptul ei divin la libertate, definitoriu, decisiv pentru statutul omului. De cîteva decenii deja, la acea vreme, catolicismul oficial încetase să mai întoarcă spatele modernităţii. Începuse să se situeze faţă de ea şi altfel decît prin ignorare, refuz ori condamnare. Îi trebuise Bisericii catolice mai bine de un secol şi jumătate pentru a deschide ochii - intelectual şi doctrinar - asupra noii Europe, alcătuită dintr-o derutantă diversitate, diferită de ordinea vechiului regim: putere laică distinctă ori chiar străină de puterea religioasă, ordinea Statului diferită de cea a Bisericilor, producţie laică de sens în concurenţă cu sensurile creştine ale lumii şi ale existenţei, autoritate spirituală faţă în faţă cu libertatea conştiinţelor individuale. Lung şi accidentat fusese (şi era încă) procesul prin care Biserica catolică renunţase la nostalgia paradisului legitimist, unde ea îşi avea locul garantat la conducerea societăţii, fie prin "alianţa dintre tron şi altar", fie prin legile statelor confesionale. Identificînd în barbaria totalitară adevăratul duşman al omului şi al spiritului, Biserica a acceptat că modernitatea - cu principiile ei liberale, cu ordinea democratică şi statul de drept - constituie totuşi o lume respirabilă, nu lipsită de valori acordabile cu valorile religioase, o lume unde este de lucru pentru ea, chiar dacă în alt mod decît pînă atunci. Pe deasupra, existau minţi lucide ale catolicismului care vedeau în noua stare a societăţii nu numai o realitate ce era de privit în faţă, ci şi avantaje spirituale, provocări benefice, prilejuri pentru o înnoitoare reflecţie. În primul rînd, modernitatea pusese Biserica în situaţia de a recupera ceva din alteritatea ei faţă de lume, dintr-o prezenţă care, asumînd lumea, nu se instalează totuşi în ea, nu se lasă redusă la gestionarea ei, fie şi spirituală, ci - adresîndu-se conştiinţei umane, în adîncul ei - străbate lumea cu un dinamism vertical care o depăşeşte. Creştinismul apusean fusese obligat să nu mai facă corp comun cu puterea şi cu istoria mundană, să nu le mai sacralizeze acestora reprezentanţii şi categoriile, să nu le mai primească onorurile, ci să găsească iarăşi metode de a fi în lume fără a fi totuşi din lume. El începea să regăsească astfel, într-o lumină nouă, tema persoanei şi a libertăţii sale: libertate religioasă, libertate de conştiinţă, libertate de expresie, libertate politică. Contribuţia recunoscută a Bisericilor creştine la căderea regimurilor comuniste arată că această temă a devenit centrală, operantă, majoră pentru creştinism. Şi el nu se mai limitează să o pledeze doar cu referinţă la propriii adepţi, ci i-a descoperit, într-o măsură mai mare sau mai mică, universalitatea. Şi-a descoperit datoria de a apăra libertatea oricărei persoane umane, văzînd în fiecare chipul divin care o întemeiază. Creştinismul apusean a izbutit să obţină o nouă coerenţă, propria coerenţă între drepturile lui Dumnezeu şi drepturile omului. În sfîrşit, un alt beneficiu al modernităţii a fost însăşi libertatea Bisericilor apusene în raport cu statul şi puterea politică. Ele pot fi şi sînt astăzi instanţe critice, precum şi interlocutori ai statului privitor la mutaţiile din societăţile actuale, la condiţia omului modern. Creştinismul răsăritean a avut un alt traseu de confruntare cu modernitatea. Statele naţionale moderne din Europa de Est au fost cele care, dincolo de limitarea drepturilor Bisericii, de zguduirea tradiţiilor ei, au dat ortodoxiei posibilitatea de a participa la putere. În Răsărit mult mai mult decît în Apus, modernitatea a folosit religia pentru a defini şi a construi identitatea naţională, pentru a forma buni cetăţeni, pentru a-şi face respectată noua ordine. Pînă la jumătatea secolului XX, religia îşi avea locul ei de seamă în sistemul statului modern. Regimul comunist a dat şi mai puţine şanse ortodoxiei pentru a recupera în cheie modernă tema libertăţii persoanei. El a provocat martiraje printre preoţi şi colaborări ale ierarhiei pe linia uniunii între religie şi naţiune; în genere însă, Biserica a fost silită să se retragă (să se concentreze de asemenea) în universul liturgic şi în cel al unei spiritualităţi discrete, semi-clandestine. Abia după 1989, cu tensiuni şi lente schimbări de mentalitate, Bisericile ortodoxe au fost puse în situaţia de a se deschide, şi altfel decît retoric, spre tema persoanei şi a libertăţii sale. Intrarea într-o Europă a diversităţii creştine este în acest sens un impuls. Dar la ce fel de persoană şi la ce fel de libertate se referă creştinismul, atunci cînd gîndeşte într-o nouă coerenţă drepturile lui Dumnezeu şi drepturile omului? Cum evită el alinierea la un simplu umanism şi, în acelaşi timp, "refugiul" în spiritual, fără atenţie faţă de povara imediată, conflictuală, complicată a lumii în care este aruncat omul? Sărbătoarea sub al cărei semn a fost pusă acum 65 de ani tema persoanei şi a libertăţii sale indică obligaţia de a îmbina cele două domenii, de vreme ce Naşterea lui Christos realizează tocmai joncţiunea într-o persoană a mundanului şi a trans-mundanului. În zorii modernităţii, în 1444, Nicolaus Cusanus întîmpina această sărbătoare cu o reflecţie asupra staturii integrale a persoanei umane. Într-un şir de predici el se sprijină pe Evanghelia după Luca pentru a teoretiza dinamica naşterii spirituale, declanşată de naşterea lui Christos în suflet. Or, el consideră că această naştere are drept necesară etapă secundă, pregătitoare, tocmai asumarea lumii, cu nesfîrşita ei diversitate. Recensămîntul cerut de Cezar (Luca 2, 1-5), care prilejuieşte drumul Mariei şi al lui Iosif la Ierusalim, devine în scenariul spiritual al cardinalului o etapă în care raţiunea umană "recenzează" universul: îi cercetează şi îi asumă diversitatea, dîndu-i o ordine. Iată care e faţa, care e funcţia umanului îndreptată spre creaţie. Faţa sau facultatea umană propriu-zis capabilă de divin este intelectul: în intelectul bine orientat are loc evenimentul spiritual al Naşterii lui Christos. Intelectul este cel iluminat de lumina "de la miezul nopţii", iar el o comunică facultăţilor raţionale, simbolizate de păstorii care "veghează asupra turmei", cea din urmă reprezentînd aspectele sensibile, corporale ale omului. "Păstorii vin la Betleem" înseamnă pentru Cusanus: facultăţile raţionale meditează asupra "materiei" furnizate de revelaţia care a inundat intelectul; dar ele aplică de asemenea rezultatele reflecţiei lor asupra comportamentelor şi acţiunii umane, sporind astfel aptitudinea omului de a se manifesta la rîndul său drept creator de ordine şi de libertate. Libertatea la care se referă creştinismul este o libertate de tipul totalei dezmărginiri. Dar această libertate nu se verifică şi nu e întreagă fără "aplicarea" ei în univers, fără întruparea ei în libertatea şi în demnitatea indivizilor.