A purta de grijă. Cazul MŢR
Nu am simţit niciodată entuziasmul începuturilor sau al reînceputurilor despre care miturile vorbesc atît de insistent. Cum o fi fost începutul fiecărui an în Babilon, cînd recitarea poemului Enuma eliş şi ritualul celor douăsprezece zile ale lunii nisan repuneau toate lucrurile în ordine, cînd lumea se năştea din nou, proaspătă, restaurată? Nu îmi pot închipui. Ştiu desigur că satele româneşti păstrează tehnici rituale de a reîncepe anul; le cunosc, dar nu le resimt efectul. Timpurile moderne nu mai încurajează asemenea concepţii; cînd au vrut să facă lumea din nou, utopiile lor s-au dovedit înspăimîntătoare, ingineriile sociale au mutilat umanul. Iar la scara banală a fiecărui început de an, nu simt nici un fior auroral. Nu am, probabil, sensibilitate faţă de restauraţie. Mi se pare puţin verosimil ca un lucru preţios, odată desfigurat, să poată fi readus la starea lui dintîi. Am avut totuşi acest sentiment tonic de curînd, în 14 septembrie, ziua de naştere a lui Horia Bernea. Cu un an şi ceva în urmă erau desfiinţate două săli din expunerea de la Muzeul Ţăranului, concepute de Irina Nicolau şi confirmate de Horia Bernea. Acum, publicul a fost invitat la muzeu să se bucure de un act (rar în România, ca şi aiurea probabil) de restituire. În acord cu Colegiul academic al muzeului, Vintilă Mihăilescu, noul director general, a hotărît refacerea sălilor "Ferestre" şi "Timp". Ioana Popescu, Cosmin Manolache şi Lila Passima au pus în operă decizia, redînd coerenţa de ansamblu "piesei muzeale" pe care o lăsase Horia Bernea. O piesă care, în articulaţiile ei de frumuseţe şi de sens, avea ceva muzical. Ar fi fost păcat ca ea să rămînă ciuntită prin deciziile unor oameni care, fie că lucraseră sau nu cu Horia Bernea, păreau străini de spiritul muzeografiei lui. Refacerea fidelă a sălilor e, în sine, un lucru bun. Şi, ca orice lucru bun, a cerut multă muncă, ale cărei probleme profesionale, deliberări, detalii, eforturi fireşti, dar nu mai puţin dificile, rămîn nepercepute de vizitator. Vizitatorul poate percepe, în schimb, altceva: o atitudine a restituirii care ţine de stilul MŢR şi care îl duce, în mod firesc, mai departe. În două-trei locuri apar, în aceste săli, texte despre absenţă: un obiect care nu a mai putut fi găsit, un detaliu din compoziţie (piesă sau text) pe care, chiar şi după consultarea fotografiilor, autorii refacerii nu şi l-au mai putut aminti, o cruce, trasată în treacăt de Horia Bernea pe uşa unui tablou de electricitate, a cărei prospeţime nu a mai putut fi recuperată (prin asemenea gesturi spaţiul expunerii, cu elementele lui cele mai banal funcţionale, era integrat în eseul muzeal, spaţiul receptor era cuprins în operă. Cînd sălile au fost desfiinţate, cineva a socotit probabil desenul o măzgăleală şi l-a înlocuit cu o cruce neagră, apăsat şi drept desenată, cu alură de avertisment: "pericol de moarte"). Textele despre absenţă marchează continuitatea de stil din trei puncte de vedere. MŢR nu practica o "muzeografie de reconstituire". Nu pretindea că oferă publicului acele "scene de viaţă ţărănească" autentică şi exemplară, sub care diferite epoci şi-au înfăţişat propria procesare ideologică a ţăranului. Dimpotrivă, trecerea obiectelor din lumea de origine în situaţie muzeală, cuprinderea lor într-o interpretare, este declarată mai peste tot în muzeu: prin fotografii, prin desene care fac vizibile straturile de constituire ale unui obiect, prin grupări sau aşezări surprinzătoare ale exponatelor. A expune distanţa inerentă reflecţiei, studiului, reformulării în limbaj muzeal a structurilor tradiţiei face parte din strategia MŢR. Or, textele despre absenţă spun ceva analog în privinţa sălilor refăcute: declară cele două momente (facere şi refacere), îşi declină pretenţia de a livra originalul în mod "literal" şi integral neschimbat, ca pe un mulaj perfect. Iată al doilea punct de continuitate stilistică: ca de atîtea ori în practica MŢR, lipsa a fost convertită aici în accent expresiv. Nu vreau să se înţeleagă că refacerea sălilor ar fi de fapt o reinventare. În marea lor majoritate, compoziţiile au fost restituite ca atare. Dar în cele cîteva locuri unde erau cezuri, ele nu au fost mascate, ci, dimpotrivă, preluate în discurs. Şi astfel, ele îl invită pe vizitator să ia act de efortul de restituire, să îşi amintească, să compare, să perceapă un muzeu în mers, capabil de redresare. În acord cu spiritul muzeului, vizitatorul nu este condamnat la explicaţii edificatoare; este pus în faţa crizei, a întrebărilor, a pierderii şi a recuperării, a failibilităţii, dar şi a tenacităţii memoriei. (Cele cîteva compoziţii care au fost parţial reinventate sînt de altfel făcute - în spiritul şi în sensul în care lucrau Irina Nicolau şi Horia Bernea - de oameni care le-au asimilat stilul, intenţiile, modul de a semnifica. Ioana Popescu o spunea la reuniunea din 14 septembrie.) Dincolo de reînnodarea unui stil, restituirea de la MŢR constituie un act civic reuşit. Doamna Mona Muscă vorbea cu acelaşi prilej despre mulţumirea domniei-sale de a fi găsit, ca ministru, o soluţie amiabilă, soft, pentru rezolvarea crizei MŢR. Este foarte adevărat şi nu îi putem fi decît recunoscători. Dar soluţia soft a trebuit să fie precedată de o campanie de protest dură şi îndelungată, în care oameni din muzeu şi din afara lui au socotit că expunerea Bernea e o valoare care nu poate fi abandonată, căreia merită să îi poarte de grijă. Mulţi dintre noi ştiam, bineînţeles, că este o valoare. Dar acum ea este o valoare recîştigată prin dezbatere în spaţiul public, o valoare care s-a dovedit capabilă să mobilizeze acest spaţiu. De la personalităţi intelectuale sau specialişti (Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Alexandru Paleologu, H.-R. Patapievici, Anca şi Mihai Oroveanu, Aurelian Trişcu, Radu Bercea, Şerban Sturdza, Vintilă Mihăilescu, Andrei Oişteanu), la tineri apropiaţi muzeului, şi pînă la peste o mie de oameni care au semnat protestul on-line, toţi au considerat că valoarea aceasta nu poate fi lăsată în paragină, la bunul plac al unei etnografii ideologizate şi al unei puteri arogante, obtuze ori indiferente. Fundaţia "Anonimul" a găzduit, în 14 septembrie 2004, o primă dezbatere, la declanşarea crizei; Grupul pentru Dialog Social a organizat o reuniune care i-a grăbit rezolvarea. Presa - mai toate revistele culturale (Dilema veche, 22, România literară, Academia Caţavencu, Observator cultural), mai toate marile cotidiene, posturi de radio (Delia Verdeş la BBC; Emil Hurezeanu la Europa FM; Daniela Rei la România cultural), televiziunea naţională (H.-R. Patapievici, Cristina Struţeanu) - nu a obosit să înfăţişeze situaţia MŢR, să găzduiască comentariile asupra ei, să semnaleze acţiunile de protest. Faţă de multele probleme şi crize din România de azi, două săli desfiinţate la MŢR ar fi putut părea un accident regretabil desigur, dar minor. Şi totuşi, chestiunea şi-a păstrat actualitatea pînă la rezolvarea ei, fiindcă, în spaţiul public, integritatea discursului muzeal "Bernea" a fost recunoscută şi apărată ca o valoare căreia merită să i se poarte de grijă. Horia Bernea şi Irina Nicolau doreau ca MŢR să fie o instituţie care să iradieze în spaţiul public, să suscite un anume stil, să trezească o atitudine de responsabilitate. Se pare că au izbutit.
