Din mers, „mici” bucurii
Am călătorit de curînd cu un șofer care, deși, tînăr, nu era prea optimist. Spunea, de pildă, că nu a mai văzut oameni zîmbind pe stradă. Chiar m-a îndemnat să mă uit în jur și să verific dacă văd pe cineva zîmbind.
La îndemnul lui, dar și pentru că eu știam altfel, am și făcut-o. Și am constatat, cu destulă bucurie, că sînt destui semeni de-ai noștri care zîmbesc pe stradă și care arată fericiți. Într-adevăr, sînt mulți dintre noi asemenea celor pe care i-a identificat șoferul de taxi: triști și, pe bună dreptate, împovărați de grijile zilei, care nu sînt puține. Dar există și alții care se bucură de toate cele.
Unii dintre ei zîmbesc (ca) pentru sine. Țin minte că am trăit și trăiesc și eu senzația asta, atunci cînd sînt recent bucuroasă de ceva sau cu gîndul la un moment bun: te bucuri pur și simplu atît de intens, încît se vede. Încît emani bucurie. Bucuria trece dincolo de tine și o-mpărtășești, involuntar în general, și celorlalți.
Dar mai sînt alții care trec pe lîngă tine și-ți împărtășesc, chiar și pentru o fracțiune de secundă, bucuria lor în mod voluntar. Trec pe lîngă tine pe stradă și-ți zîmbesc, făcîndu-ți ziua literalmente mai bună. Nu contează că e vorba de o fată visătoare, un puști pe role sau un domn în vîrstă care se sprijină în baston. Senzația e aceeași și, atunci cînd există, se compară cu puține altele. E una a bucuriei împărtășite, pe care o poți da de la unul la altul, cu care poți face pase precum cu o minge. Și chiar dacă nu toată lumea o prinde, nu toți au rapiditatea instinctelor, ceva din lumina ei aurie tot îi ajunge într-un fel sau altul.
O asemenea întîlnire, întîmplătoare sau nu, îți schimbă infinitezimal, dar suficient, ziua. Indiferent de celelalte rele ale lumii. Asemănătoare ei sînt și altfel de bucurii aparent mici, dar de fapt esențiale. Cele în prezența unor oameni apropiați. Care fac sau au făcut mult, fără să li se pară mare lucru. Firesc. Cu smerenie instinctivă, de la sine înțeleasă.
Precum bunicul meu Tache, despre care am tot scris. Lumea din jurul lui, din curtea lui, era de felul acesta. O continua pe cea din jurul bunicii mele Tincuța. Vecini, prieteni și rude, de multe ori în nevoie, veneau pe acolo și găseau un moment de acceptare și înțelegere. Eu, care am fost martoră a acestor desfășurări, simțeam, prin ricoșeu, bucuria socializării lor. A împărtășirii salvatoare a detaliilor cotidiene aparent insignifiante, dar, de fapt, importante, la o ceașcă de cafea.
Ori precum prietena mea Ligia. Care avea timp mereu, orice s-ar fi întîmplat, să meargă la film cu mine. Pentru că și ei îi plăcea, dar și pentru că știa că eu am nevoie de asta. Știa că e modul meu de evaziune preferat, care mă repune pe linia de plutire. Noroc că și ea, și eu aveam un stomac deloc sensibil pentru orice fel de filme, oricît de proaste ar fi fost. Umorul era, slavă Domnului, mereu un antidot. Nu voi uita probabil niciodată, așa cum am mai scris, hohotul de rîs al Ligiei la scena cu prăbușirea unui cadavru de undeva, de sus, într-un film de groază prost. Un hohot binemeritat.
Și asemenea prietenei mele de 90 și ceva de ani, Nina. Pe care o știam din adolescență și cu care făcusem, dintotdeauna, italiană: mă cucerise, din start, cu modul ei de a pune problema. După repetarea zilelor săptămînii, a numerelor, culorilor și a conjugării verbelor „a fi” și „a avea”, ajunsesem, chiar, într-o ultimă etapă, să citim din Dante, în română și-n italiană, împreună. Nu pentru că eu aș fi fost vreodată la un asemenea nivel, ci pentru că Dante era preferatul ei și nu se plictisea niciodată de Divina Comedie în traducerea Etei Boeriu, avînd o răbdare îngerească inclusiv cu notele de subsol. De altfel, doar la Nina am mai găsit senzația de deschidere, aproape necondiționată, față de celălalt, pe care o mai simțeam la bunicul meu. Nina ți-ar fi dat și cămașa de pe ea, la modul cel mai concret. Avea o generozitate aproape inumană, în sensul că era dincolo de limitele noastre înguste, omenești: ți-ar fi dat orice din ale ei firesc, ca și cum așa e în firea lucrurilor (și poate că, de fapt, chiar așa și este). Neinteresată de aparențe, pur și simplu pentru că era în stare, fără farafastîcuri, să ajungă cu privirea pînă dincolo de ele.
Pe toate cele de mai sus le-am numit „mici bucurii”. A fost, evident, un eufemism. Așa cum le-ar fi considerat cei care le-au generat. Și aici mă refer, evident, la cei apropiați. Cei care ni le făceau pentru că le stătea în fire.
Cît despre celelalte, cele să le zicem întîmplătoare, venite de la necunoscuți, le consider tot importante. Chiar salvatoare, în anumite momente.
Și unele, și altele, în contextul lumii neașteptate și apăsătoare în care trăim în ultimii ani, fac diferența. Păstrează, în toate cele, concentrația de bine necesară unei supraviețuiri de care să nu ne fie rușine. Și care chiar să ne placă.