Cu oglinzile spre trecut
Perioada de după Revoluția din ’89 m-a prins în preadolescență, o vîrstă oricum confuză în orice vremuri, mai ales în abia apusul comunism, cînd rușinea și tăcerea reprezentaseră desertul zilnic de la meniul repartizat pe cartelă. Au fost ani destul de complicați, în care „nu e voie” se transformase brusc în „totul e permis”, televizoarele emiteau non-stop programe în limbi pe care nu le înțelegeam – ceea ce nu ne împiedica să reținem nume, evenimente, sărbători reprezentative pentru alte culturi –, uniformele dispăruseră, iar personajele din Beverly Hills, 90210, decupate din reviste și lipite peste tot, deveniseră idolii noștri. Abia așteptam rubrica de răspunsuri la scrisori din revista Salut și zilele de tîrg în care puteai cumpăra casete cu „muzică piratată”, cum le ziceam noi. Totul era piratat în acei ani, de fapt, nu-și bătea nimeni capul cu drepturile de autor. Au fost așa-numitele vremuri de tranziție, cu schimbări politice și sociale, instabilitate economică, încercări de reformă și mișcări ale societății civile, care au parcurs tot drumul de la euforie la demistificare.
Performing 89. Stări de deziluzie este titlul expoziției organizate de Institutul Prezentului în spațiul FABER din Timișoara. Cuprinde lucrări ale unor artiști din România, Ungaria și Serbia și arată felul în care arta contemporană și societatea au interacționat în anii ’90, dar și modul în care artiștii au răspuns la evoluțiile politice și sociale și au redefinit, printr-un nou tip de gîndire vizuală, spațiul public.
Am ajuns la FABER într-o după-amiază de vară indiană de la sfîrșitul lunii septembrie, după o plimbare lungă pe malul rîului Bega. Spațiul din prezent, în care își desfășoară activitatea companii, freelancer-i din industriile creative și diverse organizații culturale este, de fapt, rezultatul reabilitării fostei fabrici Azur, parte a istoriei orașului. Conceptul Performing 89, semnat de Alina Șerban (curator expoziție) și Ștefania Ferchedău (direcție program), pune în lumină interesul artiștilor din cele trei țări pentru realitățile vremii, pe care le-au împletit cumva, subiectiv și solitar, cu propria poveste. Lucrările lor par a fi suspendate între artă și documentarea obiectivă a unui timp anume, în care ești proiectat vizual și sonor.
Prima dată mi-au atras privirea niște trotinete din lemn, cu rulmenți pe post de roți, pe care aproape că le-am auzit rostogolindu-se pe străzile cartierului în care am copilărit. I-am spus Ștefaniei că știu ce sînt, m-am plimbat cu așa ceva într-o viață anterioară, în care aveam și „rotile”, un fel de tălpici de metal reglabile, pe care le atașam încălțărilor. Am aflat că au fost parte a unei instalații, Eurasia, din 1992, care cuprindea 300 de astfel de trotinete, o înregistrare a sunetului rulmenților și 50 de casete ale medaliei „Meritul Cultural”, pe care artiștii grupului subREAL au înlocuit-o tot cu un rulment, simbol nefast al prăbușirii industriale din acei ani. Apoi am găsit Colecția de pungi de plastic (1990-1998) a Liei Perjovschi, cu imprimeuri, colaje din reviste, reclame, steagul SUA, amintindu-mi cum fiecare astfel de pungă fără valoare reprezenta pentru noi atunci o fărîmă de Occident – ba chiar le păstram pe cele mai vii, mai colorate, ieșite din zona gri pentru cadouri și ocazii speciale. Pe unul dintre ecrane am văzut performance-ul lui Dan Perjovschi din 1993, România, cînd și-a tatuat numele țării la Festivalul Zona – Europa de Est din Timișoara, într-un antispectacol despre eșecul așteptărilor postdecembriste.
Tot pe un ecran de televizor se poate urmări, cu sunetul în căști, filmarea acțiunii stradale organizate de LED ART în centrul Belgradului, în 1997, perioadă imediat următoare fraudării alegerilor locale de către partidul lui Slobodan Miloșevici, care a generat reacții publice intense. Pe strada blocată de poliție, în acțiunea Cu oglinzile la cordon, un protest pentru lipsa dialogului social din acei ani, artiștii au venit de acasă cu oglinzi și le-au transformat în scut în fața polițiștilor, care se vedeau astfel nevoiți să se privească direct pe ei înșiși. M-am mai oprit la Tristețe (1992-1993), proiectul grupului Škart, care folosea întreg orașul pentru a-și distribui mesajele și poemele vizuale, printate pe cartonașe și împărțite chiar și precupeților din piață, mai apoi fotografiați. Lor le-au aparținut și Cupoanele de supraviețuire, o altă acțiune stradală din Belgrad, din perioada 1995-2000, cînd oamenii își puteau suplimenta rațiile de alimente cu un pic de grijă pentru suflet, alegînd bucăți de hîrtie pentru miracol, putere sau relaxare.
Din Ungaria este prezent grupul Újlak, cu numele luat după un vechi cinematograf din Budapesta, unul dintre spațiile goale, abandonate din oraș pe care le-au folosit ca scenă pentru diverse instalații. Lucrarea Ștergere (1994) este inspirată din ultimul lor proiect din cinematograf, demolat în 1990, după care, pe podea, a rămas imprimată urma de la un reflector industrial. Forma eliptică a fost refăcută și acoperită cu radiere, ca un fel de metaforă a precarității.
Dacă sentimentele de confuzie, instabilitate sau chiar inadecvare sînt cele care au marcat începutul anilor ’90, instalația Rózei El-Hassan vine cu un Spațiu securizat retușat (1994), sub forma unui mijloc uriaș de transport în comun, cu mînere mobile, suspendate de barele de metal, de care te poți agăța, într-un soi de echilibru, în imprevizibilul lumii care se tot învîrte.
Expoziția Performing 89. Stări de deziluzie, găzduită de FABER în Timișoara, mai poate fi văzută pînă la data de 22 octombrie (de miercuri pînă duminică, între orele 12 și 20). Fără să vrea să fie revizioniste sau nostalgice, lucrările prezentate vorbesc despre schimbările din tumultuoșii ani ’90, așa încît să ni-i putem aminti sau chiar înțelege mai bine.