Cu delfinii pe muntele Parnas

Publicat în Dilema Veche nr. 775 din 27 decembrie 2018 – 9 ianuarie 2019
Cu delfinii pe muntele Parnas jpeg

Cel dintîi lucru pe care l-am zărit dimineața, cînd am deschis fereastra de la hotelul Lefas, a fost muntele Delfi. O perucă de căpcăun cu șuvițe lînoase care se scurgeau spre mare, pe drumuri pline de dafini, măslini și chiparoși. Se zărea și un colț din golful Corint, un ochi de baltă cuminte. Apoi am pornit-o spre platforma arheologică din Delfi și, la poalele Parnasului, am zărit Gymnasion-ul, ca o arenă de curse, iar în apropiere – Tholos-ul rotund al zeiței Atena Pronaia, adică Atena-cea-aflată-înainte-de-sanctuar. O bijutierie arhitecturală lăsată nouă de zeii părăsitori (sau părăsiți). Templul Tholos, din secolul al patrulea înainte de Hristos, e un mic Stonehenge grecesc, izbutit din marmură adusă de pe muntele Penteli. Vitruviu, în lucrarea lui De architectura, pomenește de această centură sau brățară arhitecturală. Se știe că în exterior avea douăzeci de coloane dorice, iar în interior, zece coloane corintice. Trei dintre coloane au fost reconstruite în 1930, astfel încît privitorul să-și poată imagina frumusețea acestui templu rotund, cu acoperiș conic, care era ornat cu frize reprezentînd centauromahia și amazonomahia. Păpădiile dintre pietrele Tholos-ului își au rostul lor onorific, dar grandoarea vine de la peisaj, de la munții Parnas care nu doar că păzeau acest templu rotund, ci făceau parte din el, se topeau în structura lui, laolaltă cu gardienii-chiparoși și pajii-măslini. O gaură în cer și ansamblul are alura unui Pantheon. Mai jos de Tholos se găsesc munții delphieni, la poalele tunicii zeiței Atena. Pelerinii sosiți dinspre cetatea Atena se ciocneau mai întîi de acest ansamblu aparte și de rotundul Tholos, înainte să ajungă la Apollo. Poate că templul îi era închinat Gaiei, cea pe care Apollo a detronat-o odinioară.

Înainte să poposim în inima sanctuarului din Delphi, ne-am oprit la fîntîna Castalia și ne-am udat mîinile, în sens purificator, așa cum procedau preoții și închinătorii de odinioară. Apa venea printr-o stîncă din munte și era plină de ace ciclamen de pin ruginit. În aeroport, tatăl meu Domițian recitase un psalm din Blaga, iar acesta marcase începutul călătoriei într-un sens meditativ și chiar melancolic. Iată-l aici: „În spinii de-aci, arată-te, Doamne, / să știu ce-aștepți de la mine. / Să prind din văzduh sulița veninoasă / din adînc azvîrlită de altul să te rănească subt aripi? / Ori nu dorești nimic? / Ești muta, neclintita identitate / (rotunjit în sine a este a), / nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea. // Iată, stelele intră în lume / deodată cu întrebătoarele mele tristeți. / Iată, e noapte fără ferestre-n afară. / Dumnezeule, de-acum ce mă fac?/ În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup / ca de-o haină pe care-o lași în drum.“ (Lucian Blaga, „Psalm“, fragment)

La fîntîna Castalia, tatăl meu a recitat din Arghezi; inspirat și profund, cu vocea lui bătrînă acum, la 83 de ani, dar încă atît de vie, spiritual vorbind. O voce de profet, în felul său secret, dinăuntrul senectuții. „La poartă, umbr-aceluiași ștejar / Mă rog, intrînd de domnul grădinar. // Fîntîna curge, ca şi-atunci, mereu, / Tu curgi, fîntînă, pe trecutul meu. // Şi toate sînt precum le-am cunoscut, / Rămase-aşa, ca dintr-un început. // I-am spus că vreau să caut un mormînt,/ Pe care l-am săpat, de mult, cîntînd. // Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui. / E-adevărat. Nu este mormîntul nimănui. “ (Tudor Arghezi, „Oseminte pierdute“, fragment)

A fost ca și cum de fiecare dată tatăl meu, aflat pentru întîia dată în Elada, ar fi sfințit locurile cu poezie. Iar pentru mine, la maturitate, a fost o comuniune aparte cu bătrînul și poeticul meu padre.

Calea sacră din Delphi e anume croită cu serpentine ca rugătorii din alte vremuri (dar și cei de acum) să aibă răgaz să contemple și să fie inițiați cu încetinitorul, să se umple de aerul mistic al locului. Structura aceasta inițiatică este conservată perfect. Dar dincolo de reminiscențele arheologice, peisajul este cel care oferă mireasma locului. Parnasul scoborît ca o umbrelă grea și chiparoșii-santinele, alături de pini, măslini, dafini. Și multă iarbă pîrlită de la cît au ghicit oracolele și Pythia de-a lungul vremurilor. Pe măsură ce urcăm, peisajul ne face să credem că ne înzeim. Oamenii, autocarele ori automobilele se văd ca niște insecte.

Pietroaiele tezaurelor, templelor, agorei și ale altor clădiri sînt ca niște măsele extrase din gura unui căpcăun. Pe acest căpcăun îl chema Python dragonul, iar nu Apollo. Acesta a fost începutul poveștii: Apollo a ajuns aici distrugînd o altă religie, o altă zeitate. Locuri esențiale de făcut popas în sanctuarul central: piatra Omphalos, Tezaurul atenienilor, Vechiul lăcaș de cult al Gaiei (și zidul cu inscripții), Templul lui Apollo, Teatrul, Stadionul. Dar înainte de acestea se cuvin vizitate locurile din afara sanctuarului, pe care deja le-am pomenit: complexul dedicat Atenei Pronaia și fîntîna Castalia. Opțional, Gymnasion-ul care poate fi zărit doar în starea lui sfărîmată de acum. Dezintegrarea sa e un semn al timpului măcinat într-o rîșniță de cafea.

Lumea se oprește pe bună dreptate la resturile Templului lui Apollo, au rămas doar șase coloane ca niște vîrfuri de spadă invizibilă, înfipte în stîncă, sabia celtică Excalibur se va fi inspirat de aici, zic eu aiuritor. Templul arată acum ca o capcană pentru o vînătoare ritualică. Îl străbați, e uriaș, mai exact a fost urieșesc, și după aceea privești în jos spre văile vălurite de măslini, care au culoarea verde petrol, asemenea unui jad încețoșat. Apoi urci și urcăm iar, ajungem la Teatru, apoi mai sus la Stadion unde, odinioară, aveau loc jocurile atletice. Aici ajunge puțină lume, urcușul e anevoios, cu gîfîieli. Dar într-o zi de toamnă ori primăvară sau la începutul verii, aici și numai aici se află liniștea inițiatică din Delphi. Lîngă Stadion e locul potrivit de reflecție după ce călătorul a străbătut toate cotloanele în zigzag ale sanctuarului.

Beatitudine în sanctuar

Tatăl meu Domițian are dreptate: sanctuarul din Delphi se găsește plasat într-o pîlnie muntoasă, cu gura în jos, iar simțămîntul de beatitudine este complet. Delphi nu e un loc unde să te grăbești. Cine îl zărește în pripă îl zărește degeaba. Alături de complexul Akropolis din Atena este ansamblul arheologic cu cel mai mare impact. De-abia apoi urmează Mycene, Eleusis, insula Delos, Olympia, Pella și altele. Ca să-l vezi pe îndelete e nevoie de cinci ceasuri bătute în cuie, fiindcă mai există și un muzeu cu destule lucruri de receptat: piatra Omphalos, de pildă, în forma ei a doua, refăcută, sau fragmente din centauromahie. Nu în ultimul rînd, la muzeu se află statuia minunatului conducător de car în jocurile atletice delphiene, cu ochii săi ca niște bumbi încă aprinși de viață. Doar brațul stîng îi lipsește, în rest torsul său de bronz înverzit-albăstrit de vremuri este perfect. E o călăuză desăvîrșită pentru oamenii de acum, postmoderni sau doar moderni, ajunși la Delphi.

La apus, din balconul înalt al hotelului Lefas, unde am fost primiți în ospeție, marea se zărește ca un celofan care îmbracă colțurile muntelui. Atunci mi-aduc aminte că Apollo a venit din Creta, călare pe delfini, și a ajuns la Delphi călare pe muntele Parnas, unde delfinii au rămas captivi în piatră. Istoria s-a împămîntenit astfel, iar zeul s-a preschimbat în Apollo Delfianul sau Delficul, chiar dacă delfinii nu se știe unde sînt îngropați astăzi. I-am cumpărat, simbolic, mamei mele Aurora un inel de argint cu cei trei delfini de odinioară care l-au purtat pe zeu în spinare și care m-au adus și pe mine aici, pentru a doua oară, după cea dintîi călătorie din 1995.

Mai jos de orașul Delphi, care e și el etajat, iar de pe creastă dîmburile cu măslini și dafini curg la vale, se găsește satul Chrisso, iar aici, într-un conac boieresc, se află Muzeul etnologic și folcloric. Femeile (manechine costumate), indiferent dacă sînt grecoaice insulare sau continentale, au toate podoabe capilare și faciale vrednice de împărătesele bizantine, chiar dacă sînt în opinci. Nu-ți ia mai mult de 40 de minute să vizitezi micul muzeu, gîndit ca o cunună rustică, dar bine plasată în pieptul zonei Delphi.

Apoi am ajuns, la 30 de kilometri de Parnas, în Galaxidi, orășel pitoresc și discret, tihnit, fără forfota turistică obișnuită, unde ne-a călăuzit Ellie Kotsanou, femeie tînără, plăcută și vioaie, doldora de dorința de a împărtăși lucruri delphice cu mine și tatăl meu. Lîngă Galaxidi, chiar la ieșirea din oraș, se găsesc mici golfuri (de 3-4-5 m) apte să adăpostească un cuib de familie sau de cuplu, cu pofta de plajă ori înot. Galaxidi seamănă cu o insulă, de fapt, nu cu un orășel continental. Amiaza era pustie de oameni, clădirile erau tăcute, dar toată această liniște era binecuvîntată. O scaldă aici e binevenită, iar după scaldă un prînz sau o cină la taverna Palio Liotrivi, care se găsește pe locul vechii căpitănii de la 1800. Palio Liotrivi înseamnă „Locul unde se face uleiul de măsline“, iar în tavernă încă se mai păstrează presa la care erau stoarse măslinele, cu ajutorul cailor ori catîrilor care învîrteau presa. Meșteșugul acesta al facerii uleiului de măsline a fost valabil aici pînă în 1963. În Galaxidi, în Mitilene (din insula Lesbos), în Samos și în insula Egina au existat singurele prese unde uleiul de măsline era produs direct în port și încărcat pe vapoare. De aceea, taverna Palio Liotrivi este, de fapt, și un muzeu, dar unul unde poți degusta caracatiță în oțet, horiatiki (salata cea mai sănătoasă din lume, după gustul meu) și pește gătit în fel și chip. Galaxidi e faimos și pentru prăjitura numită Ravani (făcută din praf de orez, zahăr ars, scorțișoară), dar noi nu am avut noroc, patiseriile erau închise în după-amiaza aceea.

Patronul de la Palio Liotrivi, Yorgu Mina, era și pictor, așa încît taverna se dovedise a fi, de fapt, inclusiv un spațiu de expunere a tablourilor. Scoici uriașe plutind deasupra țărmului din Galaxidi sau scoici gigantice în care se găsea culcușit Galaxidi, corăbii cu pînză-oglindă pe care era gravat orășelul, arca lui Noe plutind în fața portului ca o balenă enigmatică, uși aeriene plutind deasupra mării prin care se intra magic în Galaxidi, scoici paleolitice, insule-scoică, bărci scorojite, dar devenite mistice. Și, statornic, orășelul alb, de parcă ar fi fost scufundat într-o mare de sidef, suspendat în tăcerea lui misterioasă. L-am invitat pe Yorgu Mina să-și expună picturile fantastice (în sens tehnic și tematic) și în galeria electronică a Centrului de Cercetare a Imaginarului, Phantasma, din Cluj. Nădăjduiesc că invitația va fi onorată.

După Galaxidi, am ajuns cîteva ceasuri în Itea, orășel maritim, cu faleză pentru plimbare, taverne, patiserii, plaje cu pietricele. Un oraș nou, așa că raita de o jumătate de oră ar fi fost de ajuns, dar ne-am dedulcit cu prăjiturile ekmé (favoritele mele) și tiramisú, degustată de tatăl meu Domițian. Un motan roșcat stătea pe dig și privea amurgul. A fost cea mai melancolică pisică pe care am văzut-o vreodată. Privea intens amurgul vinețiu și felul în care se topeau culorile cerului, încetul cu încetul. Era un motan uman.

Înainte să plecăm din Delphi, a treia zi, dimineața, am făcut din nou o plimbare tihnită pînă în fața sanctuarului central. Liniștea zorilor era potrivită pentru rămasul bun. Am privit cu răgaz melancolic muntele Parnas, văile adînci cu măslini, ciuperca Tholos a Atenei Pronaia și ansamblul terasat. Dimineața e cea mai potrivită pentru a doua răsuflare mistică, de fapt, după ce cea dintîi a rămas în piept ca o inscripție antică. 

Ruxandra Cesereanu este scriitoare și profesoară la Departamentul de literatură comparată al Facultății de Litere din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj. Cea mai recentă carte publicată este volumul de poezie Scrisoare către un prieten și înapoi către țară – un manifest, Editura Paralela 45, 2018.

Foto: R. Cesereanu

Zizi și neantul jpeg
Kitul de supraviețuire și exteriorul
Orice acțiune astăzi simplă era tratată, pe atunci, ca o operațiune de comando.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
Vioara lui Ingres
Un hobby este considerat a fi o extensie a personalității noastre dincolo de granițele profesionale și un indicator al faptului că avem pasiuni.
P 20 Sfintii Petru si Pavel WC jpg
Întoarcerea din cer. Conversiunea privirii
Proximitatea mundană a transcendenței este taina aflată în inima creștinismului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Charles de Foucauld
Accidentul – ca, de altfel, și minunea – a avut loc în biserica de lîngă școala de cavalerie unde învățase Charles de Foucauld.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Mama Natură l-a răsplătit cum se cuvine pentru profunda lui înțelegere.”
Zizi și neantul jpeg
Evadări în absolut
Intrînd în mare și înaintînd în ea, atît cît îți permiteau puterile, sfidai direct determinările.
956 08 Foto LNiculae jpg
Note şi fotografii (3)
Alte sunete vagi compun însăși tăcerea.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Capătul drumului – cum recuperăm anii ’90?
Tramvaiul 21 are o cu totul altă personalitate decît troleul 66 sau autobuzul 135.
p 19 WC jpg
Natura-n bucate
Sînt aceste panacee care promit viață lungă și sănătoasă reale sau doar o găselniță a industriei alimentare?
p 20 WC jpg
Apocalipsa la îndemînă
În orice religie, extremismul secretă o ideologie a „comunităţii aleşilor” eschatologici în luptă cu restul „decăzut” al umanităţii.
Theodor Pallady jpeg
Franciscanul de pe Bega
„Prologul” pelbartian e savuros ca un poem avangardist.
1226px Jesus walking on water  Daniel of Uranc, 1433 jpg
Aventura a doi frați ambițioși
A filozofa despre ambiție fără a ne reconsidera reperele riscă, pe lîngă prețiozitate sau cinism, să ne limiteze pur și simplu la gustul obsesiv de a parveni speculativ, intelectual, moral.
p 24 A  Vrana jpg
Cu ochii-n 3,14
Muștele femele au mai mulți neuroni decît masculii, acesta este rezultatul unui studiu recent care a observat creierul larvelor cu o tehnică inedită.
Zizi și neantul jpeg
La piscină
Pe vremuri, în anii ’70-’80, mersul la piscină era una dintre activitățile cele mai „fancy”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Corpul
Pe la 15 ani, deja îmi pierdusem toată încrederea în mine.
p 19 Johann Sebastian Bach WC jpg
Muzica lacrimilor. Bach
Muzica nu „reprezintă“ drama christică și nu îi caută o semnificație anume: ea se naște din cutremurarea care cuprinde lumea în momentul suferinței divine și o sădește adînc în sufletul ascultătorului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Două comentarii la Geneză
Nu puțini s-au întrebat, de-a lungul secolelor, de ce ultimele trei cărți ale „Confesiunilor” lui Augustin sînt, de fapt, o exegeză la primele versete ale „Genezei”.
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
„Cînd viața se întîmplă, puiul e tot pui.“
Window through a window in Röe gård café 2 jpg
Decît un termopan, șefu’
După două ore de spart la daltă de jur împrejur, o opinteală finală a extras tocul ferestrei din perete, cu pervaz cu tot.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
O să fie bine! – recensămînt 2022 –
O să ajung eu în Albania, iar ei or să fie tot la coadă, încremeniți în așteptare.
E cool să postești jpeg
Viața fără Facebook
Cura de dezintoxicare de Facebook i-a făcut pe subiecții studiului mai toleranți față de ideile politice ale taberei adverse.
p 20 jpg jpg
La ceasul fără umbre al amiezii
Pentru viaţa spirituală, pentru căutarea şi întîlnirea cu Cel nelocalizabil, locul mai are importanţă?
Theodor Pallady jpeg
Pe terasă, cu Epictet
Greu de spus dacă stoicismul e la modă pentru că se poartă textele aspiraționale sau pentru că timpul nostru face loc unui anume neo-păgînism.

Adevarul.ro

image
Doliu în sportul românesc: Baschetbalista Alessia Maria Raiciu s-a stins în ziua în care a împlinit 18 ani
O veste cutremurătoare a apărut, astăzi, pe pagina de Facebook a Federaţiei Române de Baschet, în legătură cu o jucătoare extrem de promiţătoare.
image
Cherofobia: teama de a fi fericit sau „după bine vine rău“. Cum se manifestă, care sunt semnele
Unele persoane simt aversiune faţă fericire, fără a avea un motiv raţional pentru acest lucru. În termeni de specialitate, această formă de anxietate se numeşte „cherofobie“, iar cei afectaţi fac tot posibilul să evite sentimentul de fericire.
image
Afacerile bănoase cu o păstrăvărie şi o firmă de taximetrie, făcute de un poliţist în timpul serviciului
Fost adjunct al Poliţiei Mioveni, comisarul Marius Aioanei a făcut, timp de patru ani, numeroase afaceri bănoase în timpul serviciului, deşi acest lucru este interzis de lege. Poliţistul promova constant pe Facebook două firme deţinute de către familia sa, o păstrăvărie şi o firmă de taximetrie

HIstoria.ro

image
Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă
În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea.
image
Frontul din Caucaz al Războiului ruso-turc din 1877-1878
Războiul din 1877-1878 este cunoscut mai ales pentru frontul din Balcani, la care au luat parte mari unități otomane, rusești și românești în principal, dar și trupe sârbești și muntenegrene.
image
Necunoscuta poveste a raclei în care s-au odihnit osemintele voievodului Mihai Viteazul
Cu ocazia comemorării recente a morții voievodului Mihai Viteazul, Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” a publicat pe pagina de socializare a instituției povestea inedită a raclei în care, pentru un timp, s-au odihnit osemintele.