Cu delfinii pe muntele Parnas

Cel dintîi lucru pe care l-am zărit dimineața, cînd am deschis fereastra de la hotelul Lefas, a fost muntele Delfi. O perucă de căpcăun cu șuvițe lînoase care se scurgeau spre mare, pe drumuri pline de dafini, măslini și chiparoși. Se zărea și un colț din golful Corint, un ochi de baltă cuminte. Apoi am pornit-o spre platforma arheologică din Delfi și, la poalele Parnasului, am zărit Gymnasion-ul, ca o arenă de curse, iar în apropiere – Tholos-ul rotund al zeiței Atena Pronaia, adică Atena-cea-aflată-înainte-de-sanctuar. O bijutierie arhitecturală lăsată nouă de zeii părăsitori (sau părăsiți). Templul Tholos, din secolul al patrulea înainte de Hristos, e un mic Stonehenge grecesc, izbutit din marmură adusă de pe muntele Penteli. Vitruviu, în lucrarea lui De architectura, pomenește de această centură sau brățară arhitecturală. Se știe că în exterior avea douăzeci de coloane dorice, iar în interior, zece coloane corintice. Trei dintre coloane au fost reconstruite în 1930, astfel încît privitorul să-și poată imagina frumusețea acestui templu rotund, cu acoperiș conic, care era ornat cu frize reprezentînd centauromahia și amazonomahia. Păpădiile dintre pietrele Tholos-ului își au rostul lor onorific, dar grandoarea vine de la peisaj, de la munții Parnas care nu doar că păzeau acest templu rotund, ci făceau parte din el, se topeau în structura lui, laolaltă cu gardienii-chiparoși și pajii-măslini. O gaură în cer și ansamblul are alura unui Pantheon. Mai jos de Tholos se găsesc munții delphieni, la poalele tunicii zeiței Atena. Pelerinii sosiți dinspre cetatea Atena se ciocneau mai întîi de acest ansamblu aparte și de rotundul Tholos, înainte să ajungă la Apollo. Poate că templul îi era închinat Gaiei, cea pe care Apollo a detronat-o odinioară.

Înainte să poposim în inima sanctuarului din Delphi, ne-am oprit la fîntîna Castalia și ne-am udat mîinile, în sens purificator, așa cum procedau preoții și închinătorii de odinioară. Apa venea printr-o stîncă din munte și era plină de ace ciclamen de pin ruginit. În aeroport, tatăl meu Domițian recitase un psalm din Blaga, iar acesta marcase începutul călătoriei într-un sens meditativ și chiar melancolic. Iată-l aici: „În spinii de-aci, arată-te, Doamne, / să știu ce-aștepți de la mine. / Să prind din văzduh sulița veninoasă / din adînc azvîrlită de altul să te rănească subt aripi? / Ori nu dorești nimic? / Ești muta, neclintita identitate / (rotunjit în sine a este a), / nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea. // Iată, stelele intră în lume / deodată cu întrebătoarele mele tristeți. / Iată, e noapte fără ferestre-n afară. / Dumnezeule, de-acum ce mă fac?/ În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup / ca de-o haină pe care-o lași în drum.“ (Lucian Blaga, „Psalm“, fragment)

La fîntîna Castalia, tatăl meu a recitat din Arghezi; inspirat și profund, cu vocea lui bătrînă acum, la 83 de ani, dar încă atît de vie, spiritual vorbind. O voce de profet, în felul său secret, dinăuntrul senectuții. „La poartă, umbr-aceluiași ștejar / Mă rog, intrînd de domnul grădinar. // Fîntîna curge, ca şi-atunci, mereu, / Tu curgi, fîntînă, pe trecutul meu. // Şi toate sînt precum le-am cunoscut, / Rămase-aşa, ca dintr-un început. // I-am spus că vreau să caut un mormînt,/ Pe care l-am săpat, de mult, cîntînd. // Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui. / E-adevărat. Nu este mormîntul nimănui. “ (Tudor Arghezi, „Oseminte pierdute“, fragment)

A fost ca și cum de fiecare dată tatăl meu, aflat pentru întîia dată în Elada, ar fi sfințit locurile cu poezie. Iar pentru mine, la maturitate, a fost o comuniune aparte cu bătrînul și poeticul meu padre.

Calea sacră din Delphi e anume croită cu serpentine ca rugătorii din alte vremuri (dar și cei de acum) să aibă răgaz să contemple și să fie inițiați cu încetinitorul, să se umple de aerul mistic al locului. Structura aceasta inițiatică este conservată perfect. Dar dincolo de reminiscențele arheologice, peisajul este cel care oferă mireasma locului. Parnasul scoborît ca o umbrelă grea și chiparoșii-santinele, alături de pini, măslini, dafini. Și multă iarbă pîrlită de la cît au ghicit oracolele și Pythia de-a lungul vremurilor. Pe măsură ce urcăm, peisajul ne face să credem că ne înzeim. Oamenii, autocarele ori automobilele se văd ca niște insecte.

Pietroaiele tezaurelor, templelor, agorei și ale altor clădiri sînt ca niște măsele extrase din gura unui căpcăun. Pe acest căpcăun îl chema Python dragonul, iar nu Apollo. Acesta a fost începutul poveștii: Apollo a ajuns aici distrugînd o altă religie, o altă zeitate. Locuri esențiale de făcut popas în sanctuarul central: piatra Omphalos, Tezaurul atenienilor, Vechiul lăcaș de cult al Gaiei (și zidul cu inscripții), Templul lui Apollo, Teatrul, Stadionul. Dar înainte de acestea se cuvin vizitate locurile din afara sanctuarului, pe care deja le-am pomenit: complexul dedicat Atenei Pronaia și fîntîna Castalia. Opțional, Gymnasion-ul care poate fi zărit doar în starea lui sfărîmată de acum. Dezintegrarea sa e un semn al timpului măcinat într-o rîșniță de cafea.

Lumea se oprește pe bună dreptate la resturile Templului lui Apollo, au rămas doar șase coloane ca niște vîrfuri de spadă invizibilă, înfipte în stîncă, sabia celtică Excalibur se va fi inspirat de aici, zic eu aiuritor. Templul arată acum ca o capcană pentru o vînătoare ritualică. Îl străbați, e uriaș, mai exact a fost urieșesc, și după aceea privești în jos spre văile vălurite de măslini, care au culoarea verde petrol, asemenea unui jad încețoșat. Apoi urci și urcăm iar, ajungem la Teatru, apoi mai sus la Stadion unde, odinioară, aveau loc jocurile atletice. Aici ajunge puțină lume, urcușul e anevoios, cu gîfîieli. Dar într-o zi de toamnă ori primăvară sau la începutul verii, aici și numai aici se află liniștea inițiatică din Delphi. Lîngă Stadion e locul potrivit de reflecție după ce călătorul a străbătut toate cotloanele în zigzag ale sanctuarului.

Beatitudine în sanctuar

Tatăl meu Domițian are dreptate: sanctuarul din Delphi se găsește plasat într-o pîlnie muntoasă, cu gura în jos, iar simțămîntul de beatitudine este complet. Delphi nu e un loc unde să te grăbești. Cine îl zărește în pripă îl zărește degeaba. Alături de complexul Akropolis din Atena este ansamblul arheologic cu cel mai mare impact. De-abia apoi urmează Mycene, Eleusis, insula Delos, Olympia, Pella și altele. Ca să-l vezi pe îndelete e nevoie de cinci ceasuri bătute în cuie, fiindcă mai există și un muzeu cu destule lucruri de receptat: piatra Omphalos, de pildă, în forma ei a doua, refăcută, sau fragmente din centauromahie. Nu în ultimul rînd, la muzeu se află statuia minunatului conducător de car în jocurile atletice delphiene, cu ochii săi ca niște bumbi încă aprinși de viață. Doar brațul stîng îi lipsește, în rest torsul său de bronz înverzit-albăstrit de vremuri este perfect. E o călăuză desăvîrșită pentru oamenii de acum, postmoderni sau doar moderni, ajunși la Delphi.

La apus, din balconul înalt al hotelului Lefas, unde am fost primiți în ospeție, marea se zărește ca un celofan care îmbracă colțurile muntelui. Atunci mi-aduc aminte că Apollo a venit din Creta, călare pe delfini, și a ajuns la Delphi călare pe muntele Parnas, unde delfinii au rămas captivi în piatră. Istoria s-a împămîntenit astfel, iar zeul s-a preschimbat în Apollo Delfianul sau Delficul, chiar dacă delfinii nu se știe unde sînt îngropați astăzi. I-am cumpărat, simbolic, mamei mele Aurora un inel de argint cu cei trei delfini de odinioară care l-au purtat pe zeu în spinare și care m-au adus și pe mine aici, pentru a doua oară, după cea dintîi călătorie din 1995.

Mai jos de orașul Delphi, care e și el etajat, iar de pe creastă dîmburile cu măslini și dafini curg la vale, se găsește satul Chrisso, iar aici, într-un conac boieresc, se află Muzeul etnologic și folcloric. Femeile (manechine costumate), indiferent dacă sînt grecoaice insulare sau continentale, au toate podoabe capilare și faciale vrednice de împărătesele bizantine, chiar dacă sînt în opinci. Nu-ți ia mai mult de 40 de minute să vizitezi micul muzeu, gîndit ca o cunună rustică, dar bine plasată în pieptul zonei Delphi.

Apoi am ajuns, la 30 de kilometri de Parnas, în Galaxidi, orășel pitoresc și discret, tihnit, fără forfota turistică obișnuită, unde ne-a călăuzit Ellie Kotsanou, femeie tînără, plăcută și vioaie, doldora de dorința de a împărtăși lucruri delphice cu mine și tatăl meu. Lîngă Galaxidi, chiar la ieșirea din oraș, se găsesc mici golfuri (de 3-4-5 m) apte să adăpostească un cuib de familie sau de cuplu, cu pofta de plajă ori înot. Galaxidi seamănă cu o insulă, de fapt, nu cu un orășel continental. Amiaza era pustie de oameni, clădirile erau tăcute, dar toată această liniște era binecuvîntată. O scaldă aici e binevenită, iar după scaldă un prînz sau o cină la taverna Palio Liotrivi, care se găsește pe locul vechii căpitănii de la 1800. Palio Liotrivi înseamnă „Locul unde se face uleiul de măsline“, iar în tavernă încă se mai păstrează presa la care erau stoarse măslinele, cu ajutorul cailor ori catîrilor care învîrteau presa. Meșteșugul acesta al facerii uleiului de măsline a fost valabil aici pînă în 1963. În Galaxidi, în Mitilene (din insula Lesbos), în Samos și în insula Egina au existat singurele prese unde uleiul de măsline era produs direct în port și încărcat pe vapoare. De aceea, taverna Palio Liotrivi este, de fapt, și un muzeu, dar unul unde poți degusta caracatiță în oțet, horiatiki (salata cea mai sănătoasă din lume, după gustul meu) și pește gătit în fel și chip. Galaxidi e faimos și pentru prăjitura numită Ravani (făcută din praf de orez, zahăr ars, scorțișoară), dar noi nu am avut noroc, patiseriile erau închise în după-amiaza aceea.

Patronul de la Palio Liotrivi, Yorgu Mina, era și pictor, așa încît taverna se dovedise a fi, de fapt, inclusiv un spațiu de expunere a tablourilor. Scoici uriașe plutind deasupra țărmului din Galaxidi sau scoici gigantice în care se găsea culcușit Galaxidi, corăbii cu pînză-oglindă pe care era gravat orășelul, arca lui Noe plutind în fața portului ca o balenă enigmatică, uși aeriene plutind deasupra mării prin care se intra magic în Galaxidi, scoici paleolitice, insule-scoică, bărci scorojite, dar devenite mistice. Și, statornic, orășelul alb, de parcă ar fi fost scufundat într-o mare de sidef, suspendat în tăcerea lui misterioasă. L-am invitat pe Yorgu Mina să-și expună picturile fantastice (în sens tehnic și tematic) și în galeria electronică a Centrului de Cercetare a Imaginarului, Phantasma, din Cluj. Nădăjduiesc că invitația va fi onorată.

După Galaxidi, am ajuns cîteva ceasuri în Itea, orășel maritim, cu faleză pentru plimbare, taverne, patiserii, plaje cu pietricele. Un oraș nou, așa că raita de o jumătate de oră ar fi fost de ajuns, dar ne-am dedulcit cu prăjiturile ekmé (favoritele mele) și tiramisú, degustată de tatăl meu Domițian. Un motan roșcat stătea pe dig și privea amurgul. A fost cea mai melancolică pisică pe care am văzut-o vreodată. Privea intens amurgul vinețiu și felul în care se topeau culorile cerului, încetul cu încetul. Era un motan uman.

Înainte să plecăm din Delphi, a treia zi, dimineața, am făcut din nou o plimbare tihnită pînă în fața sanctuarului central. Liniștea zorilor era potrivită pentru rămasul bun. Am privit cu răgaz melancolic muntele Parnas, văile adînci cu măslini, ciuperca Tholos a Atenei Pronaia și ansamblul terasat. Dimineața e cea mai potrivită pentru a doua răsuflare mistică, de fapt, după ce cea dintîi a rămas în piept ca o inscripție antică. 

Ruxandra Cesereanu este scriitoare și profesoară la Departamentul de literatură comparată al Facultății de Litere din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj. Cea mai recentă carte publicată este volumul de poezie Scrisoare către un prieten și înapoi către țară – un manifest, Editura Paralela 45, 2018.

Foto: R. Cesereanu