Ce caută americanul în Europa?

Unul dintre grupurile pe care le frecventez pe Facebook se numește Traveling in Europe, m-am înscris cu speranța că voi afla ponturi despre locuri mai puțin cunoscute și mai puțin turistice din Europa. Aiurea! Mi-am dat destul de repede seama că este un grup în special de americani care își planifică o vacanță peste Ocean, pentru cei mai mulți un first time in Europe. Americani din clasa de mijloc, corporatiști care s-au plictisit de veșnicele vacanțe pe plajele din America Latină, proaspăt absolvenți de colegii care își permit un an sabatic înainte să-și caute un job, părinți care vor să le ofere copiilor lor o vacanță mai culturală, mai „exotică”. Pentru că da, pentru cei de pe acest grup (și nu numai), bătrînul și pînă nu demult pașnicul nostru continent reprezintă un loc „exotic” și total necunoscut. Habar n-au despre istoria și trecutul lui sau despre politicile lui actuale, de altfel am senzația că nu-i interesează mai nimic din ceea ce se petrece dincolo de granițele Statelor Unite. Așadar, majoritatea postărilor sună cam așa: „Hello. Merg, în sfîrșit, în Europa pentru două săptămîni, ce-mi recomandați să vizitez? (Aș vrea să bifez cît mai multe locații...)”. Iar răspunsurile încep să curgă: să nu ratezi Parisul, Viena, Londra, Italia, Elveția etc. Am încercat să explic cu calm, însă pînă la urmă am devenit sarcastică, că Europa nu e o singură țară – cum probabil își închipuie ei –, că este un continent în toată regula, alcătuit din multe țări, fiecare cu istoria și specificul ei. Și că două săptămîni nu le-ar ajunge nici măcar să înțeleagă ceva din Italia, dărămite din întreaga Europă. Mi-au răspuns pe un ton prietenos (așa cum fac toți americanii), că ei nu sînt niște tîmpiți, știu că Europa nu e o singură țară, dar că timpul alocat voiajului e scurt, asta e, și vor să vadă cît mai multe. În fond, e dreptul lor, banii lor care ajung la noi, europenii, nu se risipesc prin Thailanda sau Vietnam (că și Asia e mare). Pe grup mai sînt cei care tocmai s-au întors din mult dorita vacanță „prin Europa” și postează fotografii. De exemplu, un tip pune cîteva poze clasice cu Turnul Eiffel și comentează: „Ce frumos e la Paris în off-season (extrasezon)!”. Îmi păstrez din nou calmul și explic: Parisul e un oraș care are rezidenți, oamenii vii, nu e o stațiune turistică de cinci stele unde să existe „sezon” și „extrasezon”. Însă postarea care le întrece pe toate este cea a unei americance de origine asiatică care ne arată cîteva poze pitorești de prin Alpi și zice așa: „Elveția e un oraș minunat, cu peisaje minunate și o lungă istorie“. Ce să mai comentezi la așa ceva? Încă un aspect – pentru americanii de pe acest grup, Europa se termină undeva pe la Praga, dincolo se întinde Estul sălbatic, barbar și nefrecventabil, unde nu se știe dacă mai există drumuri și hoteluri decente. O femeie mărturisește cu o oareșce reținere că e nevoită, din cauza jo-bului, să călătorească la București și întreabă cît de safe este pentru o americancă de culoare în Europa de Est. Îi răspund că n-am auzit vreodată ca o americancă de culoare să fi fost jefuită și/sau violată în capitala noastră, iar povestea asta îmi amintește de decizia mea (proastă) de pe la sfîrșitul anilor ’90 de a duce cîteva americance for the first time in Romania în Piața Obor, ca să vadă un altfel de București, mai kitsch, dar cumva mai autentic. Îmi amintesc cum s-au înghesuit una într-alta pentru a forma un grup compact, de privirile lor îngrozite, de parcă s-ar fi așteptat ca din spatele fiecărui grătar cu mici (pe atunci erau mai multe) să fie atacate de cine știe ce tigru bengalez de Obor și de faptul că filmau tot timpul cu camerele lor video de buzunar ca la un veritabil safari, întrebînd din cinci în cinci minute: „Is it safe? Pot să scot camera aici?”. Cînd a aflat că sînt din București, fata de culoare de pe Facebook, din zilele noastre, mi-a mulțumit pentru răspuns la fel de politicos ca și ceilalți americani și a adăugat: „Aș avea o zi liberă... poți să-mi spui, te rog, cît face trenul de la București la Viena?”. Probabil că Viena, care în mintea ei o fi fost peste deal de București, reprezenta ultimul bastion al civilizației pe care îl reținuse și care merita într-adevăr cucerit.

Înainte de pandemie, pe vremea cînd încă mai îmi permiteam să călătoresc prin draga noastră Europa, pe atunci un continent sufocat de turiști, în orice anotimp, grupurile standard de turiști americani mă enervau la fel de tare precum cele de asiatici. De fapt, pe aceștia din urmă nu-i înțelegeam mai deloc – disciplinați, zîmbitori, se entuziasmau uneori pe mutește la fiecare obiectiv celebru și îl pozau cu conștiinciozitate din toate unghiurile posibile, mii și milioane de poze din Europa, oare ce-or face cu ele cînd se vor întoarce la ei acasă? – mă întrebam eu. Și mă mai întrebam: toți oamenii aceștia care s-au format și trăiesc în culturi total diferite față de cea europeană (inclusiv din punct de vedere gastronomic), care practic nu au nici un fel de repere, oare înțeleg ceva din ceea ce văd? Oare simt vreo emoție? Ce valoare are pentru ei, de fapt, o călătorie în Europa? În privința chinezilor tineri și bogați care înconjurau o jumătate de glob ca să-și facă studiate fotografii de nuntă, îmbrăcați în mire și mireasă, pe podul Carol de la Praga (inițial am crezut că sînt fotografii profesionale pentru albume sau reviste de nunți, însă localnicii ne-au explicat ce și cum – nu, sînt persoane particulare care au prevăzut în bugetul de nuntă așa ceva), m-am lămurit destul de repede – Praga nu le transmite nici o emoție, nu le spune nimic din punct de vedere cultural sau istoric, e doar un decor fancy, ultima modă în China, în materie de nunți. Dar să revenim la grupurile standard de americani pe care le recunoști de la o poștă – îmbrăcați lejer în bermude și tricouri, încălțați în șlapi, că doar sînt în vacanță, mulți dintre ei supraponderali, urmînd agale și cu mersul lor de rață pe băiatul cu stegulețul, înghesuindu-se la suveniruri de tot felul, în special la magneți pentru frigiderele prietenilor din State, ascultînd cu o jumătate de ureche explicațiile ghizilor, antamați cu multe luni înainte, despre epoca renascentistă pe care America n-a prins-o, asta e, sau despre războaiele înaintașilor lor care s-au petrecut cu mult timp înainte ca unii europeni să decidă să înceapă o viață nouă pe un continent virgin, inclusiv din punct de vedere cultural, în vreme ce se gîndesc la ce vor mînca la prînz sau la următorul drink. Așteptîndu-se ca toată lumea să vorbească engleză și clevetind non-stop între ei despre cît a costat aia, cît a costat ailaltă, despre condițiile de la hotelul din Paris care au fost sub orice critică, mult mai proaste decît la hotelul din Roma, oprindu-se haotic pe la cozi la înghețată sau floricele. Și bifînd relaxat absolut tot ce trebuie bifat – muzeul, urcatul cu ascensorul în turn, croaziera cu bărcuța pe rîu, pizza la cea mai veche pizzerie din Napoli, berea la cea mai veche berărie din Praga etc. În rest, băieți de comitet, prietenoși și civilizați (desigur, îi prefer turiștilor români). Un american de bună credință, de altfel, mi-a zis odată senin: „Păi, dacă vezi un oraș din Germania, le-ai văzut pe toate!”. Desigur, n-aș generaliza – am cunoscut și un cuplu gay de americani din New York care a preferat să stea zece zile într-un sat săsesc rupt de lume din Ardeal în loc să meargă la Paris. După-amiezile și le petreceau bînd bere „Timișoreana” și citind, în grădină, tomuri de cărți în engleză despre istoria României.  

De cînd călătoriile mele ocazionale au dispărut aproape cu desăvîrșire, de cînd mi-e atît de dor de Europa și de toate splendorile ei pe care încă nu le-am descoperit, curiozitățile mele legate de alte continente pe care nu am pus încă piciorul, de Asia sau de Americi (inclusiv de îndepărtata America de Sud care în urmă cu vreo zece ani mă atrăgea teribil), s-au mai domolit. Îmi dau seama că avem de toate aici, pe bătrînul nostru continent, micul nostru paradis terestru, că este (a fost... oare?) una dintre cele mai bune lumi posibile și că mi-ar trebui vreo cinci vieți ca să văd și să trăiesc tot. Aproape că nici nu mă mai simt vinovată cînd dau peste americanii ăștia de pe grupuri care vor să bifeze toată Europa pe repede-înainte în două săptămîni și mă surprind gîndind: „Ia mai bine mai stați și pe la voi pe-acasă!”.