Călătoria prin orașul-pădure
Am scris despre Scufița Roșie pentru că, de multe ori, drumul prin oraș mi se părea precum pădurea ei. Și eu mergeam mereu de la mama la bunici (ce-i drept, nu era doar bunica, ci erau amîndoi, și în ultimul timp era doar bunicul) și aveam tendința dacă nu să mă abat de la drum, măcar să găsesc, pe cel prevăzut, tergiversări.
Cel mai mult făceam drumul ăsta în perioada liceului, adică în anii ’80, cînd se construia metroul. Construcția lui dăduse totul peste cap: nu mai mergeau nici autobuzele, nici troleibuzele pe ruta centrală, Romană-Tineretului, pe care mergeam eu. Mai circulau doar niște tramvaie răzlețe, de la Sf. Gheorghe de-abia, care mai mult te încurcau decît te ajutau. Așa că, deodată, se contura ca aproape singura variantă posibilă mersul pe jos.
Pînă atunci, făceam traseul ăsta legănată de confortul troleibuzelor. Eram familiară cu ele de cînd locuisem la capătul lui 82 și 87 de la Șura Mare. Făceam parte dintre privilegiații care puteau nu numai să stea jos, ci să-și aleagă ce loc voiau și chiar ce troleibuz voiau, căci erau mai multe la capăt. Care puteau să schimbe cîte o privire subînțeleasă și imperceptibilă chiar cu misterioșii și temuții șoferi, stăpînii drumurilor noastre, întrezăriți pe după perdelele croșetate ale cabinelor lor, învăluiți în fumul țigărilor dintre oprire și pornire.
În troleibuze nu era nevoie să ții drumul, o făceau ele pentru tine. Dacă prindeai un loc lîngă geamul care se întredeschidea discret, de la butonul-manetă din dreptul anumitor scaune, puteai privi și visa. Spun „discret“ pentru că discuțiile despre curent, care nici acum n-au încetat, erau mai vii decît oricînd. Exista, în general, o opinie publică vigilentă cu ochii pe tine mai mult decît acum. Gesturile tale erau ale tuturor, așa că nu puteai decît întredeschide, timid, geamul. Altfel, ai fi fost vinovat de durerile de gît și de urechi ale co-călătorilor tăi.
Spun „privi și visa“ nu întîmplător, pentru că, în ceea ce mă privește, erau acțiuni simultane: te puteai uita pe geam ca la un tapet pentru propriile-ți gînduri. Da, observai, în același timp, și lumea care ți se succeda prin față. Dar îi observai întregul fără să-ți sară-n ochi detaliile. Doar dacă se întîmpla ceva ieșit din comun privirea îți rămînea fixată asupra vreunui amănunt. Altfel, gîndurile tale se derulau plăcut pe fondul unor contururi și lumini mișcătoare. Eu, una, îmi reluam, de mai multe ori, filmul întîmplărilor de la școală, al micilor și aproape realelor succese cu băieți care mi se părea că mă plac și cu ore la care prinsesem șpilul. Și gîndeam în engleză, așa am învățat cel mai mult limba asta. Mi-o decretasem limbă secretă.
Afară, tapetul lumii era, în general, colorat în cenușiu. Uitîndu-mă, în ultimii ani, la poze ori documentare ale anilor ’80, mi-am confirmat că cenușiul cam era culoarea noastră cotidiană. Că umblam înfășurați în ea ca-ntr-o pătură prea veche și prea uzată ca s-o mai observăm. Azi, cînd se reabilitează blocurile, unele dintre ele mai colorat, mi se pare ciudat. Nu-mi mai prea recunosc cenușiul în care m-am bălăcit, vrînd-nevrînd, o mare parte din viață.
Cenușii erau și securiștii care asigurau deplasarea „în condiții de siguranță“ a lui Ceaușescu prin oraș. După ce m-am mutat aproape de Piața Lahovari, băieții în costume cenușii nu mai erau un mit, ci o realitate. Pe care aș fi considerat-o comică, prin suprarealismul ei, dacă nu ar fi fost, de fapt, tragică. Prima reacție, instinctivă, era să mă apuce rîsul văzîndu-i pe acei indivizi agitîndu-se în costumele lor de culoarea șoarecilor, vorbind mereu ceva „important“ în ceea ce păreau a fi niște walkie-talkie-uri prin fața geamlîcului meu de la baie. Cea de-a doua reacție însă, viscerală, era să-i detest: pentru că, oricît de aparent comic ar fi fost jocul lor de-a v-ați ascunselea prin gangul nostru din spatele bulevardului, știam exact ce reprezentau: ochiul oprimant al regimului asupra noastră, supravegherea și controlul, îngrădirea libertăților noastre pe care, din fericire, le consideram tot firești.
Cenușii, cel puțin în lunile de toamnă tîrzie și de iarnă, ajunseserăm să arătăm și noi. Paltoanele noastre cu siguranță erau: parcă ne camuflau, ne făceau să ne pitim în peisaj. Într-un fel, așa ne simțeam în siguranță.
Despre asta, într-un număr viitor. Ca și despre continuarea periplului Scufiței Roșii în orașul-pădure al anilor ’80.
