Bel Paese în restrişte: răni proaspete şi răni redeschise în Italia

Pe 20 mai, la 4,30 dimineaţa, o mînă invizibilă ne împinse patul: înainte, înapoi, iar înainte, iar şi iar, scuturîndu-ne vîrtos, un zgomot apocaliptic venind din străfunduri ne vîra încă mai multă groază în oase... A durat poate o jumătate de minut, lungă cît o eternitate; afară, urlete de cîini, ţipete de spaimă ale oamenilor treziţi, probabil ca noi, dintr-un somn adînc, pe o vreme rece şi ploioasă ca de toamnă tîrzie. Pămîntul Italiei s-a cutremurat înfricoşător, 6,1 pe scara Richter, într-o largă zonă din regiunea Emilia-Romagna cuprinsă între Modena, Bologna şi Ferrara, către coasta Adriaticei, dar şi către nord-vest, pînă în Mantua. Epicentrul a coincis, din fericire, cu mici localităţi precum Sant’Agostino, San Felice in Panaro, Cento, Carpi, Finale Emilia, Mirandola. Lista se poate încă lungi... În aprilie 2009, un cutremur de aceeaşi intensitate a distrus complet centrul istoric al oraşului L’Aquila, în Abruzzi, o minune a arhitecturii medievale, fundaţie a împăratului Frederic II, în secolul al XIII-lea. Nerefăcut pînă astăzi. Totuşi, mare noroc că urgia s-a petrecut înainte de zorii zilei! Cele mai afectate clădiri au fost bisericile şi palatele comunale istorice, multe datînd încă din secolul al XIV-lea. Năruite cu totul au fost însă şi nenumărate magazii ale întreprinderilor agricole ce împînzesc solul rodnic al acestei regiuni altminteri prospere. Afectate, dar nu grav, au fost Bologna şi Ferrara, la bella addormentata, unde numeroase case istorice au suferit daune reparabile, printre altele fiind decapitat turnul castelului d’Este.

În timpul unei zile de lucru sau duminica, ar fi fost îngropaţi în dărîmături sute şi sute de localnici. Or, la 4 dimineaţa au fost loviţi de moarte numai cîţiva muncitori din tura de noapte, bieţi oameni tineri, printre care un imigrant: de data aceasta din Maroc, şi nu din România sau Republica Moldova, de unde provin de regulă victimele accidentelor de muncă provocate mai cu seamă din vina neglijenţei patronilor faţă de normele de protecţie a muncii. Cutremurul s-a repetat în tot cursul zilelor de duminică şi de luni, la o scară Richter mai mică, între 2-3, în epicentru cutremurul revenind chiar de douăzeci de ori! Mii de oameni traumatizaţi nu s-au mai întors în case, chiar dacă acestea nu erau primejduite, preferînd să doarmă în maşini – cei care le aveau –, altminteri în corturi improvizate sau în hale, pe o ploaie rece şi necontenită. Numărul sinistraţilor se ridică la peste 5000, dintre care sute de români, în situaţii şi aşa precare, care au rămas acum şi fără adăpost.

Mă pot considera foarte norocos că m-am ales, în această urgie, numai cu spaima. Şi mai norocos am fost însă în martie 1977, cînd, afară fiind din ţară, n-am avut parte de prăpădul cutremurului din Bucureşti, unde mi-au murit colegi şi prieteni apropiaţi…

O nenorocire vine însă rareori singură, pretutindeni, ca şi acum în Italia. Cu o zi înainte, sîmbătă 19 mai, dimineaţa devreme, cînd copiii încep să vină la şcoală, o bombă artizanală telecomandată a fost detonată în curtea unei şcoli de fete din oraşul Brindisi, în Puglia, pe coasta Mării Ionice, ucigînd-o pe loc pe tînăra Melissa şi rănind grav alte cinci colege. Şcoala poartă numele dublu „Morvillo-Falcone“, în memoria judecătorului de instrucţie palermitan, Giovanni Falcone, şi a soţiei acestuia, Francesca Morvillo, şi dînsa magistrată, sfîrtecaţi, lîngă Palermo, pe data de 23 mai 1992, de o bombă de 500 kg. Au fost ucişi împreună cu dînşii trei poliţişti din escortă. Falcone nu se mulţumise numai să bage în închisoare mai mulţi ucigaşi ai Mafiei siciliene, inculpînd şi politicieni locali, precum primarul Palermo-ului. Ţintind încă mai sus, tocmai investiga conexiunea Mafiei cu personalităţi din ierarhia guvernamentală din Roma, pe cît se pare, chiar cu şeful serviciilor secrete italiene. Ancheta astfel zădărnicită a fost reluată de colegul său Paolo Borsellino, pe deplin conştient că va avea aceeaşi soartă. Ceea ce s-a şi petrecut, 53 de zile mai tîrziu, Borsellino fiind lichidat în mod similar. În cursul celor 20 de ani care au trecut, ancheta s-a împotmolit: în ciuda multor arestări făcute, mandanţii politici ai acestor atentate, cu care a culminat endemica teroare sîngeroasă a Mafiei, nu au putut sau nu s-a vrut să fie identificaţi. Capii mafioţi Provenzano şi Riina, reprezentînd braţul ucigaş, îşi ispăşesc, în linişte şi la o vîrstă „venerabilă“ – capturaţi fiind numai de cîţiva ani –, condamnarea pe viaţă pentru multe alte crime. Cei din spatele lor rămîn netulburaţi.

Alegerea datei atentatului, exact 20 de ani după asasinarea lui Falcone, şi amplasarea bombei într-o şcoală ce-i poartă numele comoţionează opinia publică italiană. Cu atît mai mult că noua baie de sînge s-a petrecut în momentul cînd cei pe atunci ucişi sînt intensiv comemoraţi, în întreaga Italie, prin filme documentare, prin numeroase interviuri şi mitinguri.

Se opinează că atentatul poartă semnătura Mafiei, ceea ce reînvie o spaimă motivată şi de crescînda infiltrare a acesteia în structurile economice, cu mult peste graniţele Italiei. Relativ slăbite în ultimul deceniu graţie unor masive arestări şi a confiscării multor bunuri, organizaţiile criminale (la malavita) se revigorează în contextul actualei crize, par să recurgă din nou la vărsări spectaculoase de sînge, pentru a intimida societatea civilă şi a şantaja sau dijmui lumea producţiei şi a afacerilor. O pistă privilegiată a anchetei în curs la Brindisi o constituie organizaţia criminală a regiunii Puglia, care se intitulează (cinism blasfematoriu?), Sacra Corona Unita, cu rădăcini, ca şi Mafia siciliană, ca şi Camorra napolitană şi ’Ndragheta calabreză, într-un întunecat Ev Mediu din care Sudul peninsulei nu iese decît cu greu. Organizaţia din Puglia are reputaţia de a fi deosebit de sîngeroasă, periculozitatea ei sporind şi graţie conexiunii cu organizaţiile criminale montenegrine şi albaneze. Ţinta atentatului, o şcoală de fete, constituie totuşi o sinistră premieră în bogata cronică a criminalităţii italiene; spre deosebire de Germania sau SUA, unde aproape în fiecare an se comit masacre în şcoli: numai că autorii lor sînt cazuri individuale de elevi paranoici, fără implicare în reţele criminale.
Anxietatea creşte însă în Italia şi pe fondul dublei crize, economică şi politică, în care se află această ţară, trebuind să se gereze nefasta moştenire a recentei ere berlusconiene. Pe de o parte, Italia este confruntată cu o stagnare de durată, care duce la creşterea şomajului şi la falimentul tot mai multor întreprinderi mici şi mijlocii, sinuciderile patronilor ţinîndu-se lanţ. Pe de altă parte, corupţia şi iresponsabilitatea încuibate în clasa politică ating recorduri; parlamentari de vază, atît din partide de dreapta (din Lega Nord) cît şi de stînga (din Margherita), nu pregetă să se autoservească din plin din avutul public. În aceste condiţii, se profilează deja o radicalizare crescîndă a celor nefavorizaţi – în primul rînd, a unui tineret lipsit de perspectivă. Recentele explozii din Genova, puse pe seama anarhiştilor, reînvie spectrul contestaţiilor din anii ’70, cînd extremismul de stînga şi de dreapta reuşise să aducă Italia pînă în pragul războiului civil.

Răni nevindecate, anevoie oblojite se redeschid, altele proaspete se adaugă pe chinuitul trup al Italiei.

Bologna, mai 2012