Unde sînt cabanele de altădată?

Publicat în Dilema Veche nr. 901 din 15 – 21 iulie 2021
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg

Au fost vremuri, într-o viață anterioară, probabil, cînd eram „munțomană” sau „munțară” sau... înțelegeți voi! Adică mă trezeam dimineața la cinci, îmi puneam în spate ranița verde și ponosită moștenită de la tătîne-miu care, chipurile, se numea rucsac și din care nu lipseau un sac de dormit și cîteva cutii ieftine de pateu pentru momentele disperate cînd se terminau banii și sufeream de foame „pe traseu”, iar pe la șase mă întîlneam în Gara de Nord cu un grup mare de același soi. Apoi luam trenul personal, ocupam vreo două vagoane, mergeam cu „nașul“ care lua banii și cu stînga, și cu dreapta sau era cîte unul mai șef care strîngea banii de la toți și îi dădea „nașului“ undeva la un capăt de tren. Ajungeam pe Valea Prahovei pentru că era muntele cel mai aproape de București, coboram la Sinaia, Bușteni sau Predeal, organizați în „monom” începeam urcușul spre cabană, unde cei cu corturi își întindeau corturile, ceilalți se înghesuiau la priciuri, în camere cu cîte 8-10 paturi. Aici ne scoteam cu toții bocancii obosiți de atîtea ture pe munte, dacă era iarnă ne puneam la uscat șosetele pe sobă, mirosea într-un mare fel, dar nu ne păsa. Ne transformam cabana într-o casă pentru cîteva zile. Ne găteam la reșou sau ne făceam ceai la arzătorul cu spirt, ne aruncam hainele peste tot, parazăpezile, bețele, cordelina, „carabele”, păzeam proviziile strategice de alcool, poșteam țigările fără filtru, dîrdîiam pînă la buda din exterior sau pînă la izvorul de unde luam apă, seara ne strîngeam în sala de mese, nu făceam noi mare consumație, că eram băieți săraci, unii mai „burghezi” își comandau cîte o ciorbă, cîte o bere, cîntam la chitare cîntece „munțărești” pînă spre dimineața, se formau și se destrămau cuplușoare. De fapt, la vîrsta aia, cred că nu-mi plăcea atît muntele, turele epuizante în care „măturica” grupului te gonea de la spate să urci și iar să urci ca să nu rămîi în urmă, să scoatem timpi buni, cît îmi plăceau viața tihnită de cabană și spiritul de „munțoman” care era prin definiție rebel, un soi de spirit hippie primitiv adaptat anilor ʼ90. Însă cunoșteam cabanele turistice din Bucegi pe de rost înainte să devin „munțomană”, încă din anii ʼ80, cînd mă cărau ai mei pe munte în fiecare vacanță. Pe atunci, muntele reprezenta o eliberare, o evadare dintr-un cotidian anost și plin de restricții, nu exista o plăcere mai mare pentru Anton, taică-miu, decît să ajungem într-o poiană pustie de pe cine știe ce coclauri și să strige cu ecou: „Jos partidul comunist!”, deși maică-mea îl trăgea și aici de mînecă să tacă, de parcă securiștii s-ar fi ascuns pe după brazi sau prin rîpe. Așa cum muntele îți dădea o senzație artificială, dar reconfortantă de libertate în vremuri de dictatură, tot așa cabana turistică era un refugiu. În primul rînd, aici se adunau altfel de oameni, mai destupați la cap, mai înțelegători, nu-i mai vedeai pe tovarășii în costume, rinocerizați, nu vedeai nicăieri, de altfel, însemnele partidului, steme și portrete, erai cumva în afara sistemului. Iar cabanierii, care trăiau în permanență o astfel de viață, erau oameni numai unul și unul, erai bine primit în cabanele lor la orice oră, chiar dacă nu mai existau locuri, te cazau în sala de mese. La cabanele turistice mereu găseai ceva de mîncare și, în mod paradoxal, găseai produse care dispăruseră de mult de prin Alimentarele comuniste, mîncai mici cu muștar, uneori cîte o friptură cu cartofi prăjiți, găseai bere, chiar și Pepsi sau ciocolată chinezească, o raritate.

Am nenumărate și dulci nostalgii, din timpuri diferite, legate de cabanele turistice, în special de cele din Munții Bucegi. La Sinaia, după o drumeție scurtă prin pădure pe care o puteai face și cu un copil de cinci ani, ajungeai la cabana Piscul Cîinelui de unde puteai vedea orașul ceva mai de sus și aveai o mică satisfacție că ai urcat măcar un pic pe munte. Cabana nu mai există, e de multă vreme proprietate privată, așadar excursia în sine a devenit inutilă. Dacă voiai să urci ceva mai serios, pînă pe platoul Bucegilor, în drumul tău întîlneai cel puțin patru cabane la care să te oprești și să-ți tragi sufletul: prima, la cota 1300, se numea Brădet și era într-adevăr așezată într-o poiană verde cu brazi, se mînca foarte bine acolo, apoi mai era hotelul de la 1400, pentru turiștii „de lux”, habar n-am ce s-o fi ales de el, n-am mai avut curiozitatea să intru. Ceva mai sus, la cota 1500, o căbănuță încîntătoare – Valea cu Brazi –, cu o terasă generoasă unde puteai sta la soare și toată Valea Prahovei ți se întindea la picioare, azi e în paragină. Dacă o luai pe drumul de iarnă ajungeai mai întîi la Vîrful cu Dor, o minunăție de cabană, a ars imediat după 1990, n-a mai refăcut-o nimeni (povestea asta cu cabanele care ardeau subit, peste noapte, fost un „mister” al acelor ani, nu l-a dezlegat nimeni). La „Miorița”, la cota 2000, iarna se bea ceai fierbinte cu rom, în mica sală de mese îmbîcsită de fum de țigară era o atmosferă veselă, aici veneau și schiorii, te simțeai un pic ca-n Alpii francezi. E închisă. La Piatra Arsă mergeau în general sportivi în cantonamente și era mereu plin, însă cabana era mare, avea și anexe, nu rămîneai pe dinafară. Ultima oară am tras acolo în martie 1997, cu un mic grup de „munțari” din ăștia de-ai mei, am primit o cameră mică și caldă cu paturi suprapuse, soba duduia, își făcea datoria, ne-am tăiat singuri lemne, afară era zăpadă de un metru și viscolea, nu se vedea la doi pași, ne-au bătut de două ori la ușă salvamontiștii ca să ne atenționeze să nu plecăm nicăieri, că e prăpăd, însă băieții din grup voiau să iasă „pe traseu”, se credeau eroi și am plecat, am făcut patru ore pînă la Babele care e la o aruncătură de băț, am bîjbîit pe platoul Bucegilor, pipăind fiecare stîlp de marcaj, atunci am urît cu adevărat muntele și mi-am jurat că nu mă voi mai întoarce iarna niciodată. Piatra Arsă e încă deschisă, însă am înțeles că e un loc destul de neprietenos și nefrecventabil. Babele mi s-a părut mereu o cabană ostilă, cu o sală de mese întunecoasă și rece ca o peșteră, unde nu găseai niciodată nimic, decît cel mult un ceai și o supă care era apă chioară. S-a închis. Cabana Caraiman, chiar pe buza prăpastiei, punctul terminus al Jepilor Mici, mică, rustică și funcțională, am petrecut o singură noapte aici prin anul 2000, la priciuri, am băut un gin incredibil de prost și am jucat „Mima“ toată noaptea cu niște băieți din Pitești, mima fiecare din patul lui și rîdeam de ne prăpădeam, niște fete tot strigau la noi că vor să doarmă, a doua zi mi-a fost atît de rău încît abia am reușit să urc pînă la Omu. Cabana, teoretic, există sau cel puțin există un cabanier, se fac cazări cînd și cînd, în week-end-uri. La Omu mereu a fost mereu o cabană prăpădită, se pare că ar mai fi deschisă, tot așa, uneori. Poiana Izvoarelor – cabană mare și faină. Închisă. Cabana Gura Diham – afacere, restaurant pentru „pantofari”. Cabana Diham – erau acolo pe timpuri două capre bețive, iar turiștii le încurajau viciul și le dădeau să bea bere direct din sticle, probabil că au murit de mult de ciroză. E deschisă și am citit că e încă primitoare.

Nu mai urc de multă vreme pe munte, din mai multe motive, bănuiesc că principalul ar fi comoditatea, însă frecventez niște grupuri de „munțari” de pe Internet, noua generație – îmi place să mă uit la peisaje, să-mi amintesc de diferite trasee. Citesc despre cabanele astea de care mă leagă atîtea amintiri, ce au fost și ce au ajuns și mă apucă amocul. Îmi dau seama că în zilele noastre urci pe munte și că nu mai există ultima casă din sălbăticie care să te aștepte, locul de popas unde să mănînci o ciorbă și să bei o bere, patul de la priciuri unde să pui capul jos, soba pe care să-ți întinzi la uscat șosetele, nu mai există mai nimic. Totul a ars, s-a degradat, s-a prăbușit, s-a închis, a dispărut. În Bucegi se pare că mai există o singură cabană care a rămas exact ca atunci și de care mi-e dor, le e dor și altora, deși e mai greu accesibilă, dar locul în sine merită tot efortul. Așa că sper să mai ajung măcar o dată în viață la cabana Mălăiești, pînă cînd n-o să dispară și ea, la rîndul ei.

caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...
p 21 WC jpg
Natura, industria și designul biofil
Mă refer la vegetația care urcă pe terasele zgîrie-norilor, într-un elan care amintește de literatura SF post-apocaliptică sau de imaginile.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Se știe, politicianul român vorbește colorat, dar cîteodată (pesemne ca să fie sobru) își restrînge paleta de culori. De curînd, într-o discuție la televizor, l-am auzit pe unul afirmînd despre un altul că „a spus negru pe alb“.
image png
Ce ne amintim și ce am uitat
Întoarcerea spre trecut, în încercarea de a-i recupera reperele, ar trebui să fie însoțită, așa cum au încercat s-o facă și organizatorii expoziției dedicate Monicăi Lovinescu, de sentimentul „aducerii aminte, înainte de a uita”.

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.