Unde fugim de-acasă (la bătrîneţe)?
De fiecare dată cînd ajung într-un loc turistic, cum ar fi cetatea Alba Iulia sau castelul Peleș, îmi place să mă așez pe o bancă și să urmăresc autocarele care vin și pleacă. Autocarele cu turiști străini care bifează „obiectivul“ în călătoria lor pe repede-înainte prin Europa. De fapt, mă interesează în primul rînd pensionarii (americani, englezi, germani, austrieci, chiar și unguri etc.), cei pentru care călătoria înseamnă o aventură controlată. Îi văd coborînd din autocare, ajutîndu-se unii pe alții să se deplaseze, uneori într-un ritm total diferit față de cel al vieții pe care o cunoaștem „ăștia mai tineri“. Se așteaptă unii pe alții, cei mai mulți vor la pipi și caută în primul rînd toalete, unii își pun ochelarii de soare sau scot umbrela, după caz. Mă uit la oameni în baston care fac zece pași într-o oră, sau supraponderali, sau chiar în scaune cu rotile. Nimic nu-i împiedică să plece de acasă pentru a vedea lumea. În fond (și) pentru asta au muncit zeci de ani, ca să se bucure de aceste mici escapade atunci cînd societatea îi trage pe linie moartă. Ceea ce mă surprinde este energia lor vitală, indiferent de stadiul de degradare fizică în care s-ar afla (sînt mulți care au depășit 80 de ani). Pofta cu care privesc locurile noi în care au nimerit, entuziasmul cu care rîd și socializează. Libertatea neașteptată de care se bucură cu ultimele lor rămășițe de energie. Nu știu nimic despre ei – ce-i doare, cum le-au ieșit analizele, de ce boli suferă (după o anumită vîrstă e imposibil să fii sănătos tun), ce regim trebuie să respecte, la ce se gîndesc seara atunci cînd adorm în camere străine de hotel de prin România, poate că e angoasa sfîrșitului sau poate e bucuria de a fi trăit încă o zi plină. Nu știu ce e în capul lor, însă îi admir pentru că sînt niște oamenii vii, dincolo de vîrstă sau tocmai în ciuda vîrstei. Îi urmăresc cum se așază în grupulețe pe la terase și își comandă cîte o bere – poate singura pe care și-o permit în ziua respectivă, o mică abatere de la rutina vieții lor de acasă –, văd cupluri care au îmbătrînit frumos împreună, probabil au crescut copii care acum au plecat și nu mai au grija lor, în sfîrșit își permit să se plimbe, să se distreze.
Și în același timp mă întristez pentru că mă gîndesc la părinții mei și la cîți alții asemeni lor din România care nu merg nicăieri. Părinți care au muncit la rîndul lor cîte patruzeci și ceva de ani prin „fabrici și întreprinderi“ (plus „munca“ de a sta la cozi pentru mîncare, „munca“ de a găti noaptea atunci cînd erau gaze, de a crește copii în aceste condiții etc.) și, în momentul în care au ieșit pensie, sînt condamnați să rămînă acasă. Casa devine singura lor destinație și, în lipsă de altceva, încearcă să-și adune ultimele cioburi ale vieții lor în jurul casei. Dacă serviciul mai putea însemna cîte o deplasare sporadică, cîte o ieșire în oraș (sau în alte orașe) „în colectiv“, pensionarea nu înseamnă altceva în România decît legarea de casă (și de glie) și umplerea timpului cu mici treburi domestice, cu seriale, cu creșterea nepoților, în cazurile fericite.
Părinții mei sînt încă tineri (în concepția mea), n-au împlinit 70 de ani. Sau cel puțin mai tineri decît pensionarii din Vest care se plimbă prin lume. Au fost o singură dată împreună într-o excursie de cinci zile la Paris, acum vreo zece ani (în care m-au luat și pe mine, în mare parte pe banii lor). Anton, taică-miu, a fost atît de năucit de ceea ce a văzut și i s-a întîmplat acolo în acele cinci zile, încît n-a reacționat pe moment, însă acum, dacă l-aș întreba unde și-ar dori să meargă, mi-ar răspunde pe loc: „Tot la Paris!“ Nu mai concepe un alt loc ideal, o altă splendoare. Mama mea a fost în Italia, „cu serviciul“, cred că una dintre cele mai frumoase amintiri ale ei, pe care mi-a povestit-o, este cea în care s-a trezit la 6 dimineața ca să se plimbe de una singură prin Roma, atunci cînd orașul începea să se trezească. Mi a spus că a aruncat un bănuț în Fontana di Trevi, dar nu crede că se va mai reîntoarce vreodată. Îi întreb: de ce nu mergeți? Ar trebui să mergeți, execursiile sînt ieftine acum! „Ei, mamă, dacă pui cap la cap, e scump pentru noi…“ Mai bine mai fac cîte ceva prin casă, mai schimbă cîteva plăci de gresie, mai zugrăvesc cîte o cameră. Sînt lucruri concrete care costă mult mai puțin decît niște iluzii și „se văd“, iar dorul de ducă după 60 de ani nu mai e același ca la 30 sau 40. De fiecare dată îmi pare rău că nu pot să-i ajut să călătorească și că nu mă pot ajuta pe mine mai mult. Pentru părinții mei și mulți alții ca ei, RDG-iștii pensionari care se plimbau prin lume (și vizitau, printre altele, litoralul românesc) reprezentau un mit, un proiecție imposibilă a bătrîneții lor. A vedea lumea este pentru ei o proiecție imposibilă și acum, chiar dacă granițele sînt libere și le este permis să călătorească oriunde.
Dar se poate și mai rău… bunica mea de la Cluj, un om bun și remarcabil din toate punctele de vedere, n-a văzut niciodată marea. Și a murit cu gîndul la cîmpul ei natal de la Cocorăști, din Oltenia, locul de unde plecase la 20 de ani și care reprezenta pentru ea un capăt drag al unei lumi cunoscute. Nu din chef de călătorie au plecat mii de italieni și irlandezi spre America, ci din sărăcie. Așa cum „căpșunarii“ de acum (atîția cîți or mai fi) nu pleacă să caște gura la minunile lumii occidentale, pleacă pentru bani. Însă acesta nu e un text despre migrație. Este un text despre părinții, bunicii noștri din România care poate că au visat să vadă lumea și nu o vor vedea niciodată.
Merg săptămînal în Piața Obor și îi observ pe toți acești oameni în vîrstă, mișunînd cu plasele și cu cărucioarele lor, în căutarea unui preț mai bun, a unui negustor mai bun, tocmindu-se și pentru 50 de bani. Pentru ei asta e aventura supremă departe de casă, nici pe departe atît de vie și de interesantă ca aceea a pensionarilor din Vest. Cel mai mare coșmar al meu este ca peste 30 de ani să-mi tîrîi la rîndul meu căruciorul prin Piața Obor, oricît de dragă mi-ar fi ea acum, numărîndu-mi mărunțișul din buzunar. Nu pot concepe o bătrînețe legată de casă, „de glie“, mereu cu regretul că „viața e în altă parte“, pe care încep să-l am încă de pe acum. Iar rugămintea mea este: cît încă mai sînteți tineri și dacă vă prisosesc niște bani, nu munciți și mai mult ca să faceți alții, luați-vă părinții sau bunicii de mînă, urcați-vă în avion și plecați!
Foto: flickr
