Ultimul Dosar din Dilema veche mi-a stîrnit amintiri, dar mai mult sentimente de vinovăție. Adevărul este că n-am mai făcut sport sau mișcare, cum vreți să-i spuneți, într-un mod deliberat și susținut de multă vreme, ceea ce mă îngrijorează. Nu că n-aș fi avut ocazia, ocazii se ivesc destule sau ți le provoci pur și simplu, însă nu mi-a venit. Deși știu că sportul prelungește viața și, ca orice ipohondru, țin la viața mea, deși mă simt anchilozată, uzată și sînt conștientă de faptul că mișcarea ar contribui la starea mea de bine. Cică mai greu este să te pornești, spun unii, că după aia devine o obișnuință, ba mai mult decît atît, dă și dependență (o dependență benefică, în fine!). Unde să te pornești? Într-un apartament îmbîcsit de 38 mp? Da, se poate și acolo. Pe stradă? Și acolo se poate, dacă poți ignora noxele și ești dispus să faci curse de obstacole printre mașinile parcate, în cazul în care nu ai nici cel mai mic spațiu verde în apropiere. Într-un cadru organizat? Ar fi cel mai bine, însă ideea de a transpira la unison cu încă douăzeci, într-o sală de fitness, parcă nu prea-mi surîde, îmi miroase a societate multilateral dezvoltată în care sport = tinerețe și sănătate. Desigur, exagerez și-mi găsesc numai scuze. De ce n-aș recunoaște de-a dreptul că nu-mi place să fac sport? E adevărat, îmi place să merg pe jos, am și aplicație cu 10.000 de pași, uneori reușesc să fac 8000 prin București, de fiecare dată cînd ajung prin țări străine depășesc 15.000, dar am înțeles că asta nu se pune.

Adevărul este că sportul a fost un bun instrument de propagandă în timpul regimului comunist – orice băiat care bătea mingea pe maidan visa că va ajunge să joace la Steaua sau la Dinamo, orice fetiță care se învîrtea de zece ori peste cap pe bătătorul din spatele blocului (m-am numărat și eu printre ele) se visa o Nadia sau o Ecaterina Szabo. În general, în sport, dacă aveai ceva talent și mult mai multă ambiție, chiar puteai să reușești să faci performanță și să-ți depășești într-un fel condiția, mai ales dacă proveneai dintr-o familie săracă. Teoretic, era o șansă pe care regimul o acorda tuturor tinerilor. De ce? Pentru că atunci cînd dai din mîini și din picioare, cînd te concentrezi cum să obții un timp bun sau cum să te conformezi unei tactici de joc, mintea deja îți este ocupată, nu-ți mai vin alte idei. Sau chiar dacă îți vin, timpul e limitat – antrenamente, cîntar, competiții, titluri, totul conform unei discipline, nu mai ai timp de loisir, de întrebări existențiale de tipul „De ce eu?“, „De ce aici?“, „În ce lume trăiesc, de fapt?“. Urmezi programul. Iar programul în sine convenea de minune regimului, chiar dacă în timpul programului nu se întîmpla mai nimic demn de luat în seamă. Programul poate fi controlat, omul în afara programului, nu. Dacă unii încă se mai întreabă de ce aveam rezultate sportive notorii în timpul regimului comunist și acum nu mai avem, răspunsul e foarte simplu. Le aveam în lipsă de altceva. Era o compensație pentru multe alte lucruri la care nu aveam acces. De ce Simona Halep a devenit nr. 1 mondial? Ei bine, asta nu mai ține de nici un regim politic, de nici o lipsă, ține doar, dincolo de talent, de disciplină și ambiție personală. Unii le au, alții nu.

Dar să revenim la sportul pentru toți… Eu, una, cînd mă gîndesc la sport, am în primul rînd niște amintiri olfactive. De pildă, acel miros rufos al treningurilor scămoșate, identice, bleumarin, cu fermoare care se închideau pînă la gît, în care cu toții eram nevoiți să facem sport, pentru că nu se găsea altceva. Mai erau și pantalonii de trening căcănii cărora li se lăsau genunchii, iar pentru o fată, chiar și de clasa a VI-a, era un dezastru, arăta ca tata-mare în izmene. Mirosul acela de treninguri transpirate a adăstat mult timp și după 1990, cînd băieții veneau din curte, de la fotbal – reprize scurte pe care le jucau în pauze –, în clasă, își scoteau bluzele, se ștergeau cu ele pe față și le abandonau apoi pe bancă și puțeau. Mai erau adidașii și tenișii comuniști – toți miroseau de-ți mutau nasul, indiferent de cît de des schimbai șosetele. Noi, toți copiii dintr-un colectiv dornic de a face mișcare, am înțeles că în primul rînd sportul pute și că n-ar trebui să ne amestecăm între noi miasmele. În vestiare nu existau dușuri sau arătau ca după un război, nimeni nu îndrăznea să atingă robinetele ruginite, disfuncționale. Gîlgîiam doar niște apă, prinsă cu mîna de la chiuvetă, și mergeam la următoarea oră, cea de desen. Sălile de sport erau atît de odioase și de prăfuite încît atunci cînd trebuia să facem, de pildă, rostogoliri pe saltea, pentru notă, din saltelele acelea nespălate de un veac, din care ieșeau bureți și zdrențe, se împrăștiau în jur niște mici nori albi, ireali, ce acopereau lumina care venea din curtea școlii, prin ferestre, mai auzeai cîte un „Haide, picioarele strînse la piept, bravo, Popescu, zece!“. Am fost și la bazin în clasa I, la „23 August“, ca să învăț să înot, iar antrenoarea i-a zis lui taică-miu că sînt talentată, să continui. M-a ucis mirosul de clor, în patru luni am făcut conjunctivită, am renunțat.

Dincolo de mirosuri, mai erau și orele de educație fizică în sine. Probele de gimnastică în care trebuia să faci o cumpănă perfectă, podul de jos, podul de sus, totul la normă, indiferent dacă un copil avea elasticitate sau nu (dacă nu avea, era presat de tovarășă ca să atingă solul). Mai tîrziu, în liceu, trebuia să sari capra, iar proful de sport îți punea o mînă binevoitoare pe fund, un mic impuls, ca să ajungi dincolo, în siguranță. Toate aceste mici lejerități, promiscuități școlare… În generală, era o profă grasă, cam țicnită și vopsită cu un verde strident pe la ochi, care mereu avea cîte un fluier la gît, chiar și în cancelarie – semnul ei distinctiv, putea oricînd la o adică să sufle din fluier ca să ne cheme, cohorte de copii sportivi inexistenți, la dispoziția ei. La un moment dat, imediat după 1990, a înființat un club de patine cu rotile al școlii și îmi amintesc imaginea a zeci de fetițe care zornăiau din picioarele lor pe alee, încercînd poze artistice à la Surya Bonaly pînă cînd rotilelor le cădeau rulmeții și fugeau la atelierul de pratică, la tovarășul, mai nou domnul maistru, ca să le repare.

Și problele de atletism, vara, pe o vreme caniculară – săritura în lungime, fără groapă cu nisip, cu curul zdrelit de asfalt, proba de viteză, dar mai ales cea de rezistență, zeci de mii de ture în curtea școlii, erau cîte unii care alergau ca gușterii, iar alții care vomau prin spatele copacilor, fiecare după putințele lui, împreună trebuia să le parcurgem pe toate.

Însă nu din toate aceste cauze multiple urăsc eu sportul, de fapt nici măcar nu-l urăsc. Dacă îmi place să merg 10.000 de pași pe zi înseamnă că aș putea să am o viață sportivă, doar să am curiozitatea de a face acei pași și speranța că aș putea să descopăr pe drum ceva demn de luat în seamă. Altfel, n-am de ce să mă merg așa, fără nici un motiv, e o tîmpenie. Oamenii au diferite sisteme de referință, nu-i poți raporta pe toți la borne kilometrice, alții fac ture în jurul unei camere sau, dînd click-uri, în jurul unui univers. Unii oameni au o înclinație spre mișcare, alții spre contemplație și aici nu e vorba doar de lene. Dar simt că nu e bine și că în continuare îmi găsesc scuze din ce în ce mai complexe, filozofie de duzină… ar trebui să nu mai gîndesc atîta și să mă apuc să fac sport.

Foto: wikimedia commons