Într-un orășel din sudul Italiei, mă plimbam pe străduțe într-o zi vîntoasă de început de primăvară, în extrasezon, cînd mi-au atras atenția steagul României și un mesaj în limba română afișat pe frontiscipiul unei clădiri de secol XVII – „Hristos a înviat!”. Paștele urma să fie avea peste vreo două luni, mi-am zis că poate aici Iisus învie ceva mai devreme. Sau poate că afișul rămăsese de la Paștele trecut. De curiozitate, am intrat și am nimerit într-o sală mare unde tocmai se pusese de un praznic. Vreo 30 de români, de fapt mai mult românce, cu copii, stăteau la o masă lungă și făceau schimb între ei de mîncare adusă de-acasă în niște caserole. Era prezent și un preot tînăr cu o înfățișare blajină, plăcută. Le-am urat poftă bună pe românește, desigur că m-au invitat surprinși la masă, s-au înghesuit ca să-mi facă loc pe băncuță. În mai puțin de două minute m-am trezit că am în față un ou umplut, niște ciupercuțe cu maioneză, o felie de cozonac, cineva mă îmbia să gust și dintr-o prăjitură cu multe foi și cremă untoasă, „Merge și un pahar de vin?” și, desigur, eternele sarmale. După o săptămînă de pizza și de paste, au picat la fix. În timp ce mîncam, m-am uitat la cei din jur – păreau oameni destul de amărîți și fără prea multă educație. Preotul mi-a confirmat după aceea că sînt români care lucrează în construcții, uneori sezonier, vin și pleacă, se aduc unii pe alții, își aduc familiile, apoi își trimit acasă familiile, în funcție de necesitățile care apar aici sau acolo, așa că în mica lor parohie nu se poate baza pe un număr constant de enoriași. Cît am stat cu ei la masă, au apărut și bîrfele, cutare care nu mai vine la biserică pentru că s-a luat cu băutura, cutare că și-a lăsat nevasta pentru o curvă italiancă, a făcut deja un copil cu ea, cutare care a luat-o pe căi necurate – e hoț. În acea splendidă clădire barocă de secol XVII nu mai eram în Italia, eram într-un sat românesc unde oamenii vorbeau cu un ușor accent ciudat.

Mitul migranților „colonizatori” care se vehicula acum cîțiva ani, cei care iau avionul low-cost așa cum iau rata pînă la Suceava, care au un know-how al Occidentului și vin acasă nu doar cu bani, ci ca să-i „civilizeze” și pe cei rămași în satele lor, să le explice de ce dincolo merg lucrurile și aici nu, s-a spulberat de mult pentru mine. Oamenii călătoresc, muncesc, dar nu se schimbă în esența lor. Carențele din educație nu se compensează cu experiența umblatului și a vieții occidentale, ba dimpotrivă, am cunoscut oameni care lucrează de ani buni „afară” și au o ură profundă față de Occident și față de valorile țărilor care îi primesc. Pleacă cu prejudecata că vor trăi printre „străini” care îi vor trata prost și lasă în spate un etern „acasă” idilic la care se vor întoarce cîndva. Am și acum imaginea unor chinezi săraci veniți pentru prima oară la muncă în Europa, în aeroportul din Frankfurt – stăteau pe bagajele lor și decojeau ouă între două avioane, așteptau să le fie strigate numele de pe o listă, mi-au creat senzația neplăcută a unei mici turme speriate, gata să fie dusă la abator. Despre chinezi se știe că sînt greu adaptabili, că duc China cu ei oriunde ar merge prin lume. Însă și cei mai mulți dintre românii plecați, cei pe care ne bazăm din patru în patru ani că or să voteze pentru o schimbare în România fiindcă – nu-i așa? – s-au „civilizat” și gîndesc acum altfel, fac exact același lucru – „decojesc ouă”.

Coadă la check-in la o cursă low-cost de la Roma spre București. Femei cu papornițe burdușite care încearcă să le treacă drept bagaje de cabină pentru că nu au bani sau nu vor să plătească bagaje suplimentare. Mă împrietenesc cu o moldoveancă în jur de 60 de ani, lucrează de 20 de ani în Italia și își numește angajatoarea de acum, adică bătrîna bogată pe care o îngrijește, „stăpînă”. Nu-mi vine să cred: oare cu ce mentalitate au plecat acești oameni de nu s-a putut schimba în 20 de ani? Femeia a prins o ofertă de zbor cu 14 euro, dă o fugă pînă în țară ca să-i ducă cîte ceva fiicei care e studentă la București și ca s-o vadă. Bagajul ei nu va trece de security, e prea umflat de haine de la solduri, văd acolo și o cutie cu un uscător de păr. Încearcă să le tot îndese și, pentru că mai am ceva loc în bagajul meu de turist, mă ofer să-i preiau din haine pînă pe Otopeni. Îmi mulțumește recunoscătoare. Înainte de îmbarcare, eu și o altă româno-italiancă am rămas pe dinafară, cumpărasem biletul în ultima clipă, compania a făcut ca de obicei over booking, vom primi o compensație dacă nu zburăm, plus o noapte plătită la hotel. Însă româno-italianca, o „doamnă” un pic peste 40 de ani, urlă și înjură într-un mare fel în ambele limbi – ea nu va tolera așa ceva! Ea va zbura pentru că e „specială”. În avioanele astea low-cost e jale, cu cît ne apropiem mai mult de România, toți cei care au respectat legile țărilor de adopție, de voie, de nevoie, nu mai respectă nici o lege, stewardesele sînt depășite. Aș ridica un monument stewardeselor de la Wizz Air.

Toți acești oameni există pe Facebook în „bulele” lor de fini, veri, cumetri, consăteni, pe care noi, ceilalți, nu le cunoaștem, nu facem parte din ele. Uneori devin vocali, mai ales pe grupuri unde lăcrimează după țărișoara lor. Orice ai spune de rău despre România, le defăimezi țara pe care au părăsit-o de bunăvoie. Ai senzația că toți trăiesc printre „dușmani” prin Anglia, Italia, Franța sau Spania și visează necontenit la colțul de Rai numit România unde se vor întoarce la un moment dat plini de bani și vor trăi ca-n sînul lui Avraam. Își revarsă pe Facebook tot acest dor neostoit pentru o țară, de fapt, inexistentă. Observ același „fenomen” și la oamenii cu școală care au plecat – sînt branșați în continuare la tot ce se întîmplă aici pînă la obsesie, e un lung cordon ombilical pe care nu pot să-l taie. Ne spun în permanență – cu aerul de superioritate al celor care „au reușit” – nouă, amărîților rămași aici, unde și cînd greșim, ce ar trebui să schimbăm, ce nu ar mai trebui să tolerăm, cum să ne trăim viața în România. Își pasează vina individuală unei vini colective. Și pare să nu-i intereseze absolut deloc ce se întîmplă în țările lor de „adopție” unde trăiesc de 10-20 de ani, nu vezi o postare despre alegerile din Olanda, despre primarul unui sătuc de prin Suedia, despre bunul mers al unui comunități din Danemarca... nu, toată frustrarea lor a rămas aici și trebuie să o verse.

La Tîrgul de Carte din parcul Retiro de acum doi ani s-a organizat o expoziție de fotografie cu satele românești, chiar la intrare. Cu mînăstiri, biserici din Maramureș, tradiții, din astea de suflet. Într-o seară, pe la spartul tîrgului, acolo l-am întîlnit pe un nene, cu o atitudine modestă, cu o sacoșă de la supermarket în mînă și o bască pe cap, care se uita nostalgic la fotografii. Mi-am dat seama că e român și am intrat în vorbă cu el. Din nou, 25 de ani de Spania, muncă grea, dar copii aranjați, nu mai vor să se întoarcă – el, da. Avea o nemulțumire: „Frumoase imagini, dar de ce nu există nici o imagine și din zona noastră... Dolj, Olt, Mehedinți (nu mai țin minte exact) care e cea mai frumoasă?! Păcat!”. A clătinat amărît din cap și a pornit-o cu pași mici spre casa lui din Madrid care, după 25 de ani, nu însemna deloc acasă, era doar un loc de tranzit, de purgatoriu înainte de Marea Întoarcere spre țara perfectă care se numește România.

Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, rîul, ramul, dorul de casă deformat, țara afectivă, țara din memorie, țara inexistentă, de data asta s-au numit AUR.