Tăcerea

Cu trecerea timpului, de tot mai multe ori, sînt mai puține de spus. Unele nu sînt pur și simplu importante. Altele se subînțeleg. În sfîrșit, există o categorie de lucruri esențiale despre care e greu să vorbești.

Și, după o vîrstă, pentru unii dintre noi cel puțin, prezența celorlalți poate fi și altfel simțită. Apropierea de ei poate fi și altfel trăită. Nu la fel de zgomotos ca pînă atunci: poți sta în preajma cuiva fără să faci nimic și legătura dintre tine și acea persoană să fie chiar mai puternică.

În familia mea, bărbații știau să tacă. Bunicul meu era un taciturn. Cînd eram mică de tot, preșcolară, aproape habar n-aveam că vorbește vreodată. De parcă toate vorbele erau la bunica mea, care le turuia încontinuu, și nu mai rămăseseră și pentru bunicul meu. Sau le luase ea pe toate, de-a lungul timpului și de la el, și le însușise.

Căci bunicul meu părea că n-avea suficientă nevoie de ele. Poate că nu-i mai prea foloseau: puteai doar să faci ce era de făcut fără să și spui mereu… De altfel, vorbitul îmi părea pe atunci un apanaj al celor din interior: cînd ieșeai în curte, nu-i mai vedeai, în general, rostul. Și cum bunica mea avea monopolul interiorului…

Bunicul meu doar acționa. Făcea piața, uda florile, deretica prin curte, magazie și pivniță, repara ce era de reparat. Mă lua de la școală. De fapt, mă aștepta în fiecare seară la „Șincai“, în fața Parcului Tineretului, pînă unde veneam cu fetele, pe jos. Tot pe jos continuam drumul împreună, prin parc: practic, mă traversa parcul, care, la căderea întunericului, devenea amenințător. Aveam mereu același drum: bunicul meu înainta, cu paltonul lui negru, basca cu găurele și servieta uriașă pe spate, într-o parte. Eu, vioaie, după el, mulțumită că nu trebuia să vorbim. Aveam, slavă Domnului, gîndurile mele, îmi reiteram în minte diverse scene de la școală, în special cele cu băieții de care îmi plăcea. Și mi le comentam în engleză, era limba gîndurilor. Bunicul meu se uita pe jos și mereu găsea ceva. A găsit odată un portofel cu destui bani, pe care l-a înapoiat proprietarului, altădată un inel, pe care l-a dăruit bunicii mele, și o broșă în formă de șoricel, pe care mi-a dat-o mie. După modelul lui, umblam și eu cu ochii-n pămînt, zgîiți la spațiul dintre dalele colorate, doar-doar mi-o surîde și mie norocul.

O dată doar mi-a cîntat niște cîntece deocheate de prin tinerețea lui de la Cîmpulung. Am fost fascinată de ele, deși n-am înțeles (și nici nu erau) mare lucru. La petrecerile de familie, bunicul îi spunea bunicii, după vreo zece minute: „Hai, dragă, să mergem…”.

Tatăl meu era cel de-al doilea taciturn. Cu mine n-a fost deloc și-i sînt recunoscătoare pentru asta: aproape ca-n basme, în puținii ani pe care i-am petrecut împreună (pînă la 16 ai mei), m-a învățat aproape tot ce trebuia. A petrecut o grămadă de timp explicîndu-mi și învățîndu-mă ce și cum, în special în anii adolescenței. Pînă-n ziua de azi aplic ce mi-a dezvăluit el atunci: de la cum se spală cireșele pînă la cum să nu-i faci altuia ce nici ție nu-ți place.

Dar nu cu toată lumea era atît de locvace. Cu alții era, dimpotrivă, taciturn de-a dreptul. Nu numai că nu voia să participe la evenimente de familie, dar nici să vină în vacanțe. Iar în rarele ocazii cînd o făcea, își petrecea destul timp ascultînd ce spuneau alții, privind și cugetînd. Intervenea rar, cînd era cazul, cu cîte o replică de duh, nu cea la care te-ai fi așteptat. Nu dădea nici el, la fel ca și bunicul meu, mulți bani pe aparențe, și-i țin minte (de altfel, o și am) cămașa neagră cu dungi roșii pe care o purta ades, precum și trenciul larg și kaki, bun în toate ocaziile. Ce avea de spus spunea altfel, în ce scria sau în filmele lui. Ori în discuțiile tête-à-tête cu apropiații.

Ei au fost și au rămas modelele mele. Dacă cele feminine au primat pînă la o anumită vîrstă, se pare că cele masculine au intrat în vigoare în a doua jumătate a vieții. Încep să-i înțeleg tot mai mult pe bunicul și pe tatăl meu cu tăcerile lor deloc ostile, ci dimpotrivă, de cele mai multe ori afectuoase. Și chiar salvatoare: atunci cînd a murit tatăl meu, bunicul meu s-a înființat, pur și simplu, la noi acasă, s-a dus în bucătărie și ne-a spălat vasele, mie și mamei. Apoi ne-a gătit. A făcut asta zile de-a rîndul, ba chiar săptămîni. Pînă a văzut că ne-am pus pe picioare. Cînd eram deja adultă și mergeam să-l văd, aproape zilnic, pe bunicul meu, mă așezam lîngă el în patul cu cuvertură roșie și stăteam. Stăteam amîndoi alături, un timp. La fel cum, în copilărie, stăteam la masa infinit de lungă vizavi de tatăl meu și desenam în timp ce el scria.

La sfîrșit, îi arătam ce am desenat. La fel cum, după un timp, și bunicul meu și cu mine ne ridicam și făceam cot la cot cartofi prăjiți foarte groși, dar și gustoși.

Astăzi tac și eu destul, fără să mă fi obligat cineva. Sper să reușesc să am tăceri și împreună cu fiul meu. Să avem tăcerile noastre în care, oricît de clișeistic ar suna, să „ne spunem totul”. Sau, mă rog, măcar tot ce contează.