Povesteam săptămîna trecută despre faptul că agresivitatea dintr un oraș mare precum Bucureștiul poate să creeze, într-un mod straniu și nefericit, dependență (un cititor de pe Facebook spunea că sîntem, de fapt, pasiv-agresivi și cred că are dreptate). Povesteam și despre bucureștenii care pleacă în vacanță și nu reușesc să se relaxeze, sînt agitați, vorbesc tare, sînt în permanență nemulțumiți, aduc cu ei tot stresul de acasă. Printre ei, vrînd-nevrînd, mă număr și eu. Ce se întîmplă însă la țară, într-un loc izolat, căci mai sînt din astea în România, în absența totală a agresivității? Se adaptează?

Mi-am dat seama cît de „mișto“ a fost la Alma Vii abia după ce m-am întors de la Alma Vii. E un sat săsesc din județul Sibiu sau, mă rog, care a fost locuit cîndva de sași, cu doar vreo 350 de locuitori, astăzi, cu biserica fortificată de rigoare, care e splendidă, la doar 18 kilometri de Mediaș, dar pe care îi faci în cel puțin o jumătate de oră pentru că drumul e prost și pustiu. Nu cred că există vreun autobuz pînă aici sau cel puțin eu, în cinci zile, n-am văzut vreunul, oricum drumul se termină la Alma Vii, mai departe nu mai e nimic, doar dealuri și păduri. Recunosc, cînd am ajuns în acest in the middle of nowhere sau mai degrabă un capăt de ceva, de țară, de orice, am avut un mic sentiment de panică. Mai ales pentru că știam că nu există semnal la telefon, în nici o rețea, doar uneori mai apare vag cîte o liniuță în mijlocul uliței principale sau pe niște trepte pe care le urci întîmplător, însă mai faci un singur pas și liniuța dispare. Așadar, două motive de anxietate pentru „turistul“ în permenență conectat, de obicei la propriile sale angoase, care vine din marele oraș. Primul, la mine, pleacă din pură ipohondrie: dacă mi se întîmplă ceva, cum pot suna la 112? Oare vine vreo ambulanță pînă aici? Ce se întîmplă în cazul unui atac de cord? Elicopter? M-am mai calmat gîndindu-mă că, totuși, sînt printre oameni, 350 la număr și nu foarte tineri, ei trăiesc în permanență aici, oare cum se descurcă? Era final de august, soarele încă mai ardea, dar nu cu putere, începuse să prindă acele nuanțe blînde de septembrie, nici iarba nu mai era atît de verde, bătea înspre un galben fînos, liniștitor, mi-am imaginat cum ar arăta locul ăsta iarna, care nici nu e prea departe. Asta da izolare și pustiu, noroaie și zăpezi, uneori cu drumul blocat, totul gri și în cețuri, eu voi pleca în cinci zile, însă oamenii ăștia vor rămîne ca să înfrunte stihia. M-am calmat dintr-odată – într-un dulce paradis de final de vară chiar nu mi se poate întîmpla nimic rău. Al doilea motiv a fost lipsa de semnal în sine, cu care nici unul dintre noi nu mai este obișnuit. Ce faci dacă nu mai ai telefon? Ce faci dacă nu mai poți comunica nu nimeni „din afară“, nu mai poți vorbi, nu mai poți tasta, nu te mai poți revărsa, lăbărța în tot soiul de cuvinte trimise aiurea la sute, mii de kilometri depărtare? Ce faci cu mîinile, în primul rînd? Cu lipsa de semnal m-am obișnuit suspect de repede, am uitat de telefon, mai ales că nu eram chiar în vacanță, eram într-o tabără din nou foarte „mișto“ de literatură pentru copii, pe care o organizează în fiecare an Editura Arthur. Copiii din tabără s-au obișnuit însă mai greu, ei n-au prins timpurile telefonului fix, nici nu cred că ar ști ce este dacă l-ar vedea într-un muzeu, în fiecare seară, după ateliere, „vî­nau“ semnal, mai ales pentru net, ca să-și pună muzică și să comunice de multe ori între ei și dincolo de prezența lor fizică (asta chiar n am să înțeleg niciodată la generația asta superconectată), puștani care stau împreună la aceeași masă, nu și vorbesc, dar comunică pe Mess, WhatsApp, își trimit tot felul de glumițe și rîd de se prăpădesc. Așadar, copiii migrau în fiecare seară ca un banc de pești într-o mare străină și opacă, după semnal.

Unica pensiune din Alma Vii este ținută de un cuplu de germani, amîndoi în jur de 40 de ani. N-au nici o legătură personală cu sașii care au plecat de mult, nici o apartenență, pur și simplu s au mutat aici, în România, au luat-o pe un drum, au găsit locul, au spus: „Ăsta e!“, au cumpărat o casă săsească abandonată (cu tot cu acareturi, așa cum e la ei), au recondiționat-o (există un album la pensiune cu etapele lucrărilor, de care sînt tare mîndri), au deschis pensiunea, colaborează cu femeile din sat, care gătesc o mîncare excelentă. N-am apucat să vorbesc prea mult cu ei, cu siguranță că data viitoare o voi face, însă intuitiv mi s-a părut tot o fugă, de orașele mari, de agresivitate, de turism standard, de consum (de pildă, la pensiune aveau un singur tip de bere și tot unul singur de vin, acceptabile amîndouă, însă pe mine, „turistul“ din orașul mare obișnuit să aleagă, faza asta m-a determinat să fac un drum pînă la Mediaș ca să aleg de la Lidl un anume vin, o anumită bere… am reușit să mă adaptez? Nu. În sat mai sînt două magazine, de fapt chioșcuri cu o ofertă la fel de săracă, bere ieftină, pîine și mezeluri înnegrite pe care nu le cumpără nimeni). La pensiune, împreună cu noi, cei din tabără, se mai nimeriseră doi americani. Din New York. Un el și un el, intelectuali, amîndoi trecuți tot de 40, cu o gentilețe ieșită din comun. Nu e un mare mister cum au ajuns aici, erau într-un tur al Transilvaniei, niște prieteni britanici care se mutaseră într-un sat din apropiere le-au recomandat pensiunea. I-am urmărit timp de două zile – nu făceau absolut nimic. Stăteau în curte trîntiți pe niște șezlonguri și citeau cărți traduse în engleză despre istoria României sau literatură, beau conștiincioși berea „Timișoreana“ de la pensiune, uneori ațipeau, într-o zi au plătit un căruțaș ca să-i ducă pe dealuri, în fiecare seară urmăreau vacile care se întorceau singure acasă. Erau pur și simplu fericiți. Prin a treia zi ne-am împrietenit, am băut un vin împreună, am vorbit despre Trump, globalizare, Brexit, România, fără nici un fel de ranchiună, cu o detașare fantastică au reușit să-mi transmită starea lor de bine. În ultima lor seară s-au alăturat micii noastre „șezători“ și am cîntat împreună „Don’t worry, be happy!“, m-am gîndit că poate nici New York, orașul ăla ca un miraj pentru mine, nu e lipsit de stres, de agresivitate, de angoase, oricine are nevoie de pauze, oricine are nevoie să zacă pe un șezlong și să bea, în lipsă de altceva, bere „Timișoreana“.

La pensiune era Internet și mergea chiar bine, în prima zi prietenul nostru neamț s-a urcat pe niște scări, a tras de niște cabluri, doar pentru că eu eram nefericită, nu mă puteam conecta și în camera mea unde aș fi vrut să mai lucrez cîte ceva. Mă gîndesc că un proprietar român nu s-ar fi sinchisit, dar poate că mă înșel. Totuși, Internetul ăla din cameră, care mergea brici, l-am folosit fix de două ori, ca să trimit cîteva e-mail-uri. În rest, m-am bucurat de interiorul răcoros al casei, m-am învelit noaptea cu plapuma și am dormit într-un pat regal, am citit o carte cu rețete de bucate de pe la 1950, am dormit cu veioza aprinsă, pentru că așa dorm și acasă, mi-e frică de întuneric și de mine, mai ales de mine. Într-o dimineață am urmărit timp de o jumătate de oră un stol de rîndunele care se agitau în jurul unui cuib, veneau și plecau într-o vrie, oare ce se întîmplase? M-am gîndit toată ziua la rîndunelele alea și mi-am dat seama că, în sfîrșit, reușisem să fiu „departe“ de București. Apoi am avut o pauză și m-am lungit pe unul dintre șezlonguri – americanii deja plecaseră spre New York-ul lor –, cu o bere „Timișoreana“ alături, și l-am sunat pe prietenul meu din București pe WhatsApp, pentru a rezolva o mică problemă administrativă. Era nervos, „alergase“ toată ziua, transpirase, nu mîncase, nu găsise loc de parcare, a început să urle, am încercat să-l calmez. Eu mă aflam la Alma Vii, pe un șezlog, bînd o bere „Timișoreana“, la 300 de kilometri, am închis telefonul. Și, brusc, Alma Vii a dispărut, cu vacile și rîndunelele ei cu tot, s a spart în aer ca un balon de săpun.

Foto: wikimedia commons