Este expresia pe care am învățat-o în Ardeal (de fapt, am reînvățat-o, pentru că exista undeva ascunsă în vreun cotlon al memoriei încă din copilărie) și pe care o folosesc din ce în ce mai des. Atunci cînd simt că încep să mă enervez fără rost pe ceva, dar mai ales pe cineva, cînd îmi crește pulsul în timp ce mă frămîntă chestiunea în cauză, cînd îmi vine să dau o replică și să alimentez o ceartă stupidă pe care nu eu am provocat-o, cînd vreunul se bagă în față la coadă la Poștă, cînd dragii noștri compatrioți se îmbulzesc la poarta de îmbarcare ca să ajungă primii în avion și să ocupe tot spațiul destinat bagajelor de cabină, cînd pe strada vecină trebuie să ocolești pentru că o familie și-a scos toată gospodăria pe trotuar și dacă îi deranjezi cu ceva te înjură, în aproape orice situație posibil generatoare de conflict, înainte de a avea orice reacție, mă opresc și trag adînc aer în piept: „Dă-i pace!“. Și nu știu de ce, această expresie pe care ardelenii o rostesc într-un anume fel, cu un soi de obidă, dar și cu nepăsare, dînd din mînă a lehamite, cu „a“-ul din pace lungit un pic și cîntat, ca într-o incantație, are darul să mă calmeze. În Ardeal, mai ales la țară și în orașele mici, o auzi peste tot, pe stradă sau prin magazine, în tren sau la coafor, uneori cu un „no“ în față, alteori fără, oamenii își dau pace unii altora de cîteva zeci de ori pe zi și probabil că stau mai bine cu nervii decît noi, ceilalți, care locuim mai la sud. Și relațiile de cuplu parcă funcționează mai bine atunci cînd soțul și soția își dau pace unul altuia și își văd de treburile lor. Așadar, e o expresie care s-ar putea introduce cu succes în ședințele de terapie, un fel „goosfraba“ românesc pentru gestionarea furiei. De fapt, dacă stau să mă gîndesc mai bine, cred că întreg Ardealul ar trebui introdus în ședințele de terapie. Mai sînt și altele, de pildă: „Nu-i bai! Îi vreme!“

Se spune că ardelenii sînt mai înceți, mai moșmondiți, însă cînd îți dai seama că „îi vreme“ pentru toate începi să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă. De ce să te grăbești? De ce să alergi ca la o cursă cu obstacole, să încerci să faci față la multitasking, viața ta să se desfășoare într-o vrie, cînd poți avea momente de tihnă, de răgaz? Sănătatea psihică, anxietatea, angoasele, frustrările țin și de ritmul vieții, iar în Ardeal ritmul e într-adevăr mai lent. Modul în care se pronunță cuvintele este altul, e mai mult decît un accent, o tărăgănare intenționată a vorbelor care are legătură în mod inevitabil tot cu o viață mai liniștită. În București, cînd doi oameni se întîlnesc pe stradă poartă un dialog de maximum trei minute care se încheie de obicei cu „Trebuie să fug! Mă suni, da? Pa-pa!“. În Ardeal, o conversație din aceasta întîmplătoare poate să dureze și o jumătate de oră. Oamenii vorbesc unii cu alții pe îndelete, îmi amintesc de venerabilele doamne din copilăria mea de la Cluj pe care le uita Dumnezeu cu orele la trecerea de pietoni, își povesteau și repovesteau viața. De curînd, am observat și altceva – importanța comunității, a altor oameni, în aceste conversații „de rutină“. Se începe în mod obligatoriu cu un raport succint despre ce mai fac părinții, copiii, nepoții (dacă e cazul), frații și surorile, adică rudele de gradul întîi, apoi se trece la cunoștințele comune, vecini, prieteni, cutare a lui cutare, cine mai moare, cine se mai mărită. Dincolo de mica bîrfă și de curiozitate, e un interes real de a afla ce mai fac niște oameni aproape necunoscuți, de a fi părtași la bucuriile și necazurile lor. Și, din acest motiv, ai de-a face cu o comunitate mai închegată, cu o istorie recentă repovestită în permanență, în care oamenilor le pasă unii de alții. În București, trăiesc cu senzația că nimănui nu-i pasă, de fapt, de nimeni. Încă ceva: oamenii nu vorbesc doar despre sine, ego-ul nu e atît de important, mai știu să și asculte. Am fost într-un coafor și mie în general mi-e groază de discuțiile de la coafor între femei, stereotipe și superficiale. Însă aici a fost o încîntare. În primul rînd pentru că erau femei de toate categoriile de vîrstă, chiar și sociale – de la fete tinere, la cucoane și la mămăițe cu trei fire de păr în cap pe care și-l puneau pe bigudiuri pentru a fi „aranjate“ pentru vreo nuntă. La toate se simțea plăcerea de a veni la „salon“, dincolo de serviciile oferite. În al doilea rînd, conversațiile erau altfel, un soi de afecțiune le lega pe aceste femei chiar dacă nu toate se cunoșteau între ele, convențiile sociale nu erau atît de rigide, conta mai mult persoana decît look ul și „Uite că nu v-a ieșit chiar nuanța pe care o vroiați!“. „Dă-i pace!“

No, pe unde umbli?“, ești întrebat cîteodată în loc de banalul „Ce mai faci?“. Scopul întrebării, dar și al umbletului este altul – ești invitat să povestești, să aduci vești de pe unde ai fost. Oameni care se cunosc de 20-30 de ani nu-și vorbesc la per tu, se „domnesc“, deși sînt prieteni buni (asta o știam din nou din copilărie, cînd trebuia să mă adresez tuturor cu sărut-mîna, inclusiv bărbaților). E o politețe un pic exagerată, dar care din nou face bine în gestionarea posibilelor conflicte, nu poți să te apuci să-l înjuri brusc pe unul căruia i te adresezi cu „dumneavoastră“. Acest „dumneavoastră“ menține o distanță față de semenii tăi și e o dovadă de respect, eu, una, îl prefer unui „tu“ prea relaxat, îți poți permite orice. Am fost la slujba de Înviere într-un sat, s-a ținut la ora opt dimineața, pentru că preotul slujea la două biserici. Credeam că îmi pierdusem apetența pentru slujbe religioase de orice fel, dar mi a plăcut. Locul, atmosfera, mai ales oamenii. Am ajuns printre primii la biserică, toți cei care urcau dealul ne salutau cu un voios și sincer „Hristos a înviat!“ pe post de „Bună dimineața!“. Băbuțele veneau cu coșurile pline – „Ai grijă pe unde meri, că-ți pică merindeaua!“. După slujbă, aceleași băbuțe s-au întrebat cu voce tare: „Oare pe domnii ăștia de la București are cin’ să-i pună la masă?“.

M-am întors în București după două luni de Ardeal. În primul rînd, mi-am dat seama că mă dezobișnuisem de zgomot, mi se pare că întreg orașul huruie, te asurzește. Apoi, și asta mi se pare cel mai ciudat, am devenit conștientă de modul în care vorbesc oamenii: hămăit, nervos, în cel mai bun caz cu un ton ridicat, repezit, aproape că nu-i înțelegi. Își înghit cuvintele, n-au răbdare să le pronunțe pe de-a-ntregul. Cît despre „Dă-i pace!“, nici nu se pune problema, e mai degrabă „Dă i la gioale!“, pe stradă, în metrou, în supermarket, oriunde ar putea să-ți iasă în cale un potențial „dușman“ care trebuie lichidat.

Foto: Huedin