Sînt în Vama Veche de cîteva zile, conjunctura prin care am ajuns aici nu are nici o legătură cu vreun „concediu” planificat și nici măcar cu locul în sine, însă asta e o altă poveste. Nu vreau să mă justific în vreun fel, însă adevărul este că am ajuns să detest Vama Veche aproape la fel de mult ca și Bucureștiul. Pentru că este, din păcate, un soi de București strămutat la mare.

Abia dacă îndrăznesc să ies „în oraș” din curtea umbroasă, plină de verdeață, în care locuiesc. Iar atunci cînd ies, mă umplu de nervi în cel mult cinci minute, exact ca la București.

Ce mă deranjează cel mai tare nu este mulțimea care se revarsă haotic, aglomerația estivală, mișcarea browniană continuă, cozile de la market-uri etc., ci zgomotul. În locul ăsta e un zgomot de nedescris, abia dacă îți poți aduna gîndurile. În primul rînd este zgomotul mașinilor, al motoarelor care țin cu orice preț să ajungă pînă pe plajă. Așa cum, în București, oamenii țin morțiș să parcheze, dacă se poate, chiar în farmacie sau în locul unde au ei treabă, și aici ar parca direct în val. Dacă eu aș administra Vama Veche, aș interzice în primul rînd accesul mașinilor, aș face o parcare uriașă, gratuită, pe cîmp, chiar la intrarea în sat, turiștii n-au decît să-și lase mașinile acolo și să-și care trollerele pînă la hoteluri și pensiuni cîteva sute de metri, aș da liberă trecere doar mașinilor destinate aprovizionării și celor ale puținilor rezidenți, pentru că da, aici mai există și rezidenți.

Apoi, mai e muzica care îmi amintește cu precizie de Costineștiul anilor ʼ90, unde de la fiecare terasă se auzea la maximum „Coco Jambo“. O disonanță mai atroce ca-n Vama Veche n-o să mai întîlnești în altă parte. La fel ca-n Costineștiul de pe timpuri, fiecare terasă, bar, dugheană își are muzica ei dată la maximum, bum-bum-bum fac beach bar-urile și parcă tot universul lor tresaltă, simți toți bașii ăia în stomac și în creier pînă cînd îți vine să vomiți. Cînd pătrunzi într-o bulă din asta „muzicală”, unde nu te mai poți înțelege om cu om, nu mai știi pe unde să ieși. Pînă și băiatul care vinde porumb fiert își are boxa lui, o boxă uriașă la care își pune muzica preferată de pe telefon, nu știu dacă boxa aia atrage într-adevăr clienți sau e pentru plăcerea proprie. Cumperi porumb fiert și iar bum-bum-bum în moalele capului. Pentru că, nu în ultimul rînd, mai sînt și oamenii, rareori mi-a fost dat să văd un „trib” care să-și propună să producă mai mult zgomot precum cel din Vama Veche.

Sincer, nu înțeleg care e scopul. Să alunge spiritele rele? N-aș crede. Să-și marcheze teritoriul, așa cum unii cîini urinează pe un teren necunoscut? Să-și demonstreze forța, potența, să-și facă simțită prezența? Toate mașinile care ajung aici, mai ales în week-end, vin de pe șosea cu geamurile deschise și cu boxele date la maximum. O fi vreun semn, vreun consens pe care eu, una, nu-l mai pricep? Sîntem aproape de strada „principală”, de Magheru, cum i se mai zice, noaptea reușesc să adorm numai cu dopuri. Sînt traximetriștii care strigă unul la altul toată noaptea: „Trage-o, bă, mai încolo, ce pula mea m-a blocat ăsta?“, „Hai să mergem la Mamaia, în pula mea!“. Apoi sînt petrecăreții care vin de la discotecă, de la băută sau de la ce or mai fi venind ei, ăștia doar se hăhăie, se aud rîsetele subțiri de fete ca niște chiote prelungi, apoi se bagă și cîte un bărbățoi în seamă cu un soi de iu-huuu fără nici o noimă, un urlet de fiară rănită, urmat de un alt hă-hă-hă admirativ din partea grupului. Și, pe la trei, se mai găsește cîte unul care să-și ambaleze motorul – vruum! –, de parcă ar începe marile curse de mașini.

Doar în zori, pe la cinci, cînd toți ăștia au picat pe undeva, reușești să mai auzi și păsările, pentru că da, deși pare incredibil, în Vama Veche mai sînt și păsări, sînt chiar și arici care mișună sfios prin iarbă, sînt chiar și pîrși. Și, tot pe la cinci dimineața, oftez, mă întorc pe partea cealaltă, încercînd să adorm, gîndindu-mă nostalgic la liniștea de pe litoralul bulgăresc, de la Krapeț, Ezereț sau Sinemoreț, tot un soi de Vama Veche, însă în variantele ei mai bune.

Ce se întîmplă cu mine? De ce nu mai suport zgomotul? Oare am început să îmbătrînesc? Acum vreo două săptămîni, înainte de Vama Veche, eram într-un supermarket din București unde o mamă tînără își făcea cumpărăturile alături de doi copii care zbierau și se fugăreau printre rafturi ca și cum ar fi fost la un loc de joacă dintr-un parc, cu trotineta. Ceilalți mușterii se uitau la ei cu indulgență – erau doar niște copii plini de energie! –, angajații nu interveneau în nici un fel, am senzația că scrie undeva în „codul angajatului” că nu ai voie să deranjezi clientul familist cu copii pentru că el va cumpăra mai mult decît clientul fără copii, în cel mai rău caz îl abordezi cu blîndețe atunci cînd copilul devine stricător.

M-am pomenit că încep să bombăn de una singură și să mă feresc de copiii ăia ca de o mică invazie barbară. Am renunțat la dulciuri unde dăduseră iama și m-am dus direct la raionul de pîine, însă au năvălit și aici, urlînd cît îi țineau bojocii, mama îi privea cu seninătate – ia uite ce copii cu tupeu și bine adaptați am, sigur vor reuși în viața! După care am stat ascunsă vreo zece minute pe la vinuri, unde copiii teoretic nu aveau ce să caute, pînă cînd toată gașca a trecut de casa de marcat și s-a dus în legea ei. Am răsuflat ușurată, apoi m-am gîndit brusc că faptul că nu mai suport chirăielile unor copii nevinovați într-un spațiu public, că-mi afectează starea de spirit e clar un semn de băbenie. Oare? Sau, de fapt, mama este vinovată? N-ar fi trebuit să ia o atitudine, să-i strunească într-un fel? Să-i „educe”? În fond, a nu-l deranja pe cel de alături nu ține de educație sau trebuie să ne manifestăm cu toții liber instinctele primare pentru că doar așa ne dezvoltăm „armonios”

Apoi, mi-am amintit de o vacanță la Paris împreună cu părinții mei, la sfîrșitul anilor ’90, mi-am amintit senzația de jenă pentru că eram singurii care vorbeam tare pe stradă și faptul că oamenii se uitau la noi ciudat – din ce țară bananieră populată de maimuțe urlătoare or fi venit și ăștia? Însă pentru noi, aterizați din București, din blocuri socialiste cu pereți inexistenți unde trebuia să urlăm zilnic unii la alții ca să ne înțelegem și ca să combatem zgomotul de bormașină și maneaua de la etaj, era ceva normal.

În România, limbajul nonverbal nu există, nu există gesturi, priviri, tandrețuri mai subtile decît „Te iubesc, fă!”, nu există tăceri și nici discreție. Sîntem o nație care trebuie să producem cît mai mult zgomot ca să ne justificăm existența pe acest pămînt și să atragem atenția asupra noastră – vrem să fim observați, văzuți, pe lîngă noi nu se trece cu indiferență. Și cred că e valabil și pentru alți estici și, în general, pentru popoarele „mici” – nici bulgarii, nici sîrbii sau ucrainenii nu sînt departe, cu cît un popor este mai sărac, cu atît se manifestă mai zgomotos. Pentru că liniștea ține de civilizație, pentru că tăcerea este de obicei educată.

În concluzie, mi-aș dori ca acest popor român să devină surdo-mut măcar pentru un an ca să vedem cum se descurcă. Imaginați-vă nunți cu manele, unde cîntă cîte unii fără să li se audă vocea, și nu e decît o liniște generală, binefăcătoare, deși nuntașii aruncă în continuare cu dolarii. Imaginați-vă picnicuri și grătare pe tăcute unde nu se aud decît păsările din păduri și micii care sfîrîie plăcut. Imaginați-vă serile de la bloc în care toții vecinii comunică zîmbitori prin semne. Imaginați-vă o silent Vama Veche unde nu se aud decît valurile.