Apostolii lui Stalin – Cazul eroinei care-a învăţat alfabetul la 26 de ani
„Simt că moartea se apropie, mai am de trăit poate cîteva ore. Nu vreau să mor aci, în această casă. Voi trebuie să duceţi munca mai departe. Cu cîtă trudă am putut noi găsi căsuţa pe care n-au descoperit-o încă agenţii. Dacă voi muri aici, vor veni autorităţile pentru formalităţile de înmormîntare şi casa va fi pierdută. Unde vă veţi duce voi? Dacă veţi fi descoperiţi? Nu, nu voi muri aici. Mă duc pe stradă, voi cădea şi nimeni nu va şti cine sînt“ – Suzana Pârvulescu, 7 aprilie 1942.
Această mărturisire sfîşietoare e redată, cu stranie fidelitate, în volumul de propagandă şi eroism Suzana Pârvulescu, scris de Ecaterina Chivu în 1948, întru aducere aminte.
Personajele: Suzana Pârvulescu, nenumită în volum, este prima din cele patru soţii oficiale ale lui Constantin Pârvulescu. Constantin Pârvulescu este – după cum spune „oficiosul“ Scînteia în primul număr din legalitate, la 21 septembrie 1944 –, secretar general al Partidului Comunist din România (PCdR). E unul dintre cei mai longevivi tovarăşi în funcţii şi în viaţă – membru al partidului de la înfiinţarea formală, în 1921, pînă la desfiinţarea formală, în 1989. Ecaterina Chivu (Micu-Klein), abilă activistă, datorită cinismului ei, este soţia lui Chivu Stoica, abil activist, datorită fanatismului său needucat.
Scenografie: o casă conspirativă din cartierul Floreasca din Capitală. „În odăiţa în care se ducea muncă secretă, într-un pat zăcea bolnavă Suzana.“
Deşi desfăşurarea exactă a faptelor e puternic alterată de propaganda de partid, răspîndită fără delicateţe şi fără respect în faţa realităţii, un pic de adevăr tot trebuie să existe în această poveste.
Într-adevăr, Suzana Pârvulescu făcuse mulţi ani de puşcărie, iar din 1939, după ultima eliberare, lucrase ca rihtuitoare. „Suzana noastră, care nu ştiuse să scrie şi să citească pentru că bunicii n-au avut mijloace s-o dea la şcoală, a învăţat alfabetul la 26 de ani împreună cu copiii săi“ – are dreptate cînd spune biografa şi fosta sa colegă de celulă. Şi la fel de adevărat e că, la 38 de ani, în închisoare, la Văcăreşti, Suzana află că a devenit bunică. Atitudinea sa în faţa morţii e explicată, sofistic, dar răvăşitor, în volumul de propagandă: „De obicei, bolnavii devin egoişti. Le este indiferent ce se va întîmpla după moartea lor. Dar Suzana era comunistă.“ Şi, oricît ar părea de straniu, există mari şanse ca acest amănunt să fie, de asemenea, adevărat.
Suzana Pârvulescu (născută în 1898, în comuna Diciosînmartin – astăzi Tîrnăveni –, judeţul Tîrnava Mică) este cazul-clişeu al comunistului fanatic. Şi, indiferent că mima ataşamentul pătimaş de dragul istoriei partidului, de dragul imaginii sale în posteritate ori din fermă convingere, un lucru e cert: devotamentul său pentru partid se învecina cu habotnicia.
Cum s-a ajuns aici? Suzana Pârvulescu pleacă din casa bunicilor, care-o creşteau de la 10 ani, şi porneşte să-şi caute stăpîn prin orăşelele din Transilvania. Munceşte şi la român, şi la ungur, şi la şvab. La 17 ani, se căsătoreşte prima oară cu muncitorul cazanagiu Frederic Bereş din Sibiu. După doar un an de mariaj, Frederic e omorît. Suzana rămîne iar singură: văduvă cu copil. Se mai recăsătoreşte, tot cu un muncitor: cu un frizer. Rău om!, arată biografia ei „oficială“. „Era exploatată în mod barbar. Muncea pentru gospodărie, muncea în frizerie şi creştea pe cei patru copii ai săi.“ Dar, cum Suzana nu poate suporta exploatarea omului de către om, fie el şi soţ, fuge şi se angajează într-o fabrică de încălţăminte. Rihtuitoare.
Din 1924, Suzana intră în Partidul Comunist, şi viaţa ei se schimbă. Suzana devine un element de nădejde, cineva o ia în serios şi-i dă o subtilă însemnătate, n-o mai vede doar ca fostă nevastă de frizer, săracă şi analfabetă. Caz clasic de manual de psihologie: Suzana Pârvulescu se va dedica necondiţionat partidului şi luptei pentru idealurile socialiste. Şi nici un sacrificiu personal nu pare prea mare în viaţa ei, oricum trăită la confluenţa mizeriei cu neputinţa. Suzana va fi arestată, eliberată şi iar arestată. Îi vor fi luaţi copiii şi nu-şi va cunoaşte nepoţii. Va oferi tot visului comunist.
Suzana Pârvulescu va deveni această activistă-clişeu. Cazul său este exemplar pentru a descrie cît de aleatorie şi fără importanţă este moartea pentru comunişti. Suzana Pârvulescu va deveni o eroină, va da nume de străzi pentru alţii şi va servi drept model viitorilor eroi mai mici. E metoda clasică prin care comunismul a cucerit nu doar politica românească, dar şi conştiinţa acestor săraci seduşi iremediabil de minciuna egalităţii şi a lui Stalin.
Istoriile personale ale comuniştilor români abundă de astfel de revelaţii violente, de disperare şi de căderi psihice cu o singură ieşire. Ca-n orice religie extremă. Iar această dimensiune mistică nu-i cîtuşi de puţin o metaforă: comunismul românesc a avut adevăraţi misionari. Apostoli ai unui diavol în istorie. Apostoli ai lui Stalin. Oameni care au crezut în comunism aşa cum crezi într-o rugăciune: cu ambiţie, sinceritate şi speranţă.
Laurenţiu Ungureanu este ziarist.
Foto: ANIC
