Alte stradale
Tot în anii ’80, pe stradă te mai întîlneai cu cerșetorii. Ei au cam rămas o constantă a străzilor noastre. În anii ’90 a fost perioada lor de înflorire, dacă se poate spune așa.
Oamenii îi tratau întotdeauna diferențiat. De multe ori cu suspiciune, uitîndu-se la ei chiar cu ură. Mai ales în vremea comunismului, în care, teoretic, toată lumea muncea, erau arătați cu degetul. Erau întrebați de ce nu se duc la muncă, dacă nu erau chiar foarte bătrîni ori copii. Și atunci chiar li se punea celebra întrebare: cine îi trimite să cerșească? FilmulFilantropica încă nu exista, dar discuțiile despre rețele interlope, da. Și despre sumele uriașe pe care le făceau cerșetorii stînd acolo zilnic. Despre cum unii dintre ei ajungeau la Ilicit, turnați de binevoitori, în această lume aproape ca-n Fahrenheit 451.
În raport cu ei, aveam (și am, încă) atitudinea tatălui meu, care spunea: atîta timp cît sînt în postura să cerșească, să întindă mîna, le poți da bani. Postura în sine e una nefericită, nenorocită, îngrozitoare. Sigur, își are locul și morala creștină aici. Dar nu așa cum o interpretează unii, ca așteptînd – desigur, mai pe ocolite – o răsplată, aici sau în cer. Dai și ți se va da... Nici gînd. Ar fi o prea simplă și nelalocul ei interpretare. Ideea de răsplată, indirectă, a oricărui gest de genul ăsta, în general. Tot varianta tatălui meu mi se pare mai omenească.
Dar asta n-a fost decît o paranteză, prea lungă. Ideea e că cerșetorii, pe lîngă oamenii cu probleme psihice lăsați de izbeliște, erau printre puținii ocupanți permanenți ai străzilor. Într-un fel, prezența lor era binevenită: mai diminuau din sentimentul de pustiu, strada părea mai populată datorită lor. În anumite zone, ei erau niște repere vii. Știai că, dacă vei trece prin zona cutare, te vei întîlni cu cerșetorul cutare sau cu „nebunul” cutare (îi spun așa citînd din vocabularul epocii). Poate că îți adresau două-trei cuvinte, poate că uneori îți și strigau cîte una, cîte alta, nu dintre cele mai pașnice și cu floricele. Dar, în general, nu erau agresivi.
Era un domn cu barbă, pe la Universitate, care-și căra cu el toate ale lui, Omnia mea mecum porto, la propriu. Nu mai țin minte exact, decît că avea o boccea uriașă cu care se fîțîia de colo pînă colo. În imaginarul meu, bocceaua lui aducea cu bolovanul lui Sisif. Doar că domnul respectiv nu trebuia să-l urce niciunde, doar să-l care după el. Pînă la urmă, nu așa facem, cu toții, cu ale noastre?
Doamna care era balerină vorbea, de obicei, singură. Se lupta cu propriii ei demoni sau se bucura de amintirile și năzăririle ei. Nu era diferită de cei mai mulți dintre noi care, astăzi, vorbim aparent singuri, avînd căștile în urechi. Poate doar că doamna respectivă ridica mai mult vocea. Și, uneori, se întorcea spre trecători ca spre un public de care-și mai aducea aminte în monologul ei în general autoreferențial.
Cerșetorii din anii ’80 făceau conversație cu tine, dacă voiai, dar nu in extenso. Îți mai spuneau cîte ceva despre viețile lor, dar mai cu fereală. Știau că pot fi dați în gît. Nu precum cei din anii ’90, mai liberi. Și, în orice caz, mai mulți. Atunci strada devenise un fel de paradis al lor. Apăruseră și celebrele plăcuțe. Dar și fără ele, te întîlneai cu ei în general la punct fix. Te împrieteneai cu ei, vrînd-nevrînd, dacă și tu străbăteai zilnic aceleași zone, așa cum făceam eu. Nu aveai cum să nu-i saluți și să-i mai întrebi de-ale lor. Cerșetoarea „mea”, despre care am tot scris, de la McDonald’s Romană, îmi recomanda mereu cele mai nou deschise localuri și cele mai noi produse de acolo.
Despre cei din anii ’90 și de la începutul anilor 2000 mai e mult de scris. În orice caz, nici unii dintre ei nu făceau ca o parte din cei de acum: nu se țineau după tine scai pe stradă. Cel puțin mie nu mi s-a întîmplat. Acum, însă, a apărut o nouă categorie: de cerșetori, să zicem, ambulanți. În anumite zone mai pustii, deși centrale, deși chiar ziua-n amiaza mare, se țin după tine insistînd să le dai ceva. Felul în care o fac nu mai e chiar precum cel despre care spunea tatăl meu: să-ntindă mîna pur și simplu. E unul mai insistent, mai persuasiv, chiar agresiv. Motivele pentru care au devenit așa există, și sînt chiar întemeiate. Dar în anumite momente pot fi chiar înspăimîntători. Îți trebuie destulă prezență de spirit ca să-i convingi să te lase în pace.
Dar astăzi strada, în general, a devenit mai agresivă. Poate la fel de plină ca-n anii ’90, dar într-un alt mod. Despre asta, în numărul viitor.
