Alarme, sonerii, zgomote… – din alte vremi

Am scris, mai demult, despre zgomotele din casă de altădată: ticăitul ceasurilor era unul dintre cele mai pregnante. Aproape vii, ceasurile ne umpleau singurătățile.

Și tot ele ne trezeau, în fiecare dimineață, dacă ne făceam datoria față de ele: și anume le întorceam, conștiincios, de la rotița lor fragilă din spate, care adeseori se strica, însoțită de binecunoscutul ei zgomot de orăcăit metalic. Ceasurile deșteptătoare, gardienele preciziei și eficienței noastre din ziua respectivă, nu erau frumoase. Nici nu era nevoie să fie. Erau simple, cu cifrele, arabe sau romane, destul de clar scrise, negru pe alb. Se înscriau în seria de obiecte fruste care ne populau interioarele. Cele la locul lor, care n-aveau treabă nici cu mileul, nici cu peștele de pe televizor, nici cu vitrina. De asemenea, sunetul pe care-l scoteau n-avea nimic de-a face cu răsfățul opțiunilor de acum: era, pur și simplu, o sonerie puternică.

În ce mă privește, nu destul de puternică. Frica de a-mi rata mersul la liceu mă făcea să dublez sonoritățile de dimineață. Nu exista pe atunci vreun serviciu de trezire automată, precum am descoperit, mulți ani mai tîrziu, în diverse hoteluri. Exista, însă, bunicul meu, cel pe care mă puteam baza aproape în orice situație. El devenise, printre altele, oricît de nelalocul lui ar suna, serviciul meu de trezire personalizat. Asta și pentru că el se scula, oricum, în fiecare zi, la 5 dimineața. Pe mine mă trezea pe la 6, din cîte îmi amintesc. Sunetul telefonului era diferit de al ceasului deșteptător, dar intra în aceeași categorie. Era un țîrîit standard, fără personalitate, care, atunci cînd dormeai și te săgeta deodată, părea fără sfîrșit.

Telefonul era cel care mă trezea invariabil. Dublat întotdeauna de vocea bunicului meu, insistentă și grăbită: voia să mă convingă să mă trezesc, să se asigure că nu trișez culcîndu-mă la loc. Țin minte și acum lumina cenușie, dar în care se ghicea auriul de mai tîrziu, inițial un galben pal, de la ora aceea. Îmi plăcea cenușiul luminii, mi-era familiar și mă făcea să simt că totul e în regulă, că-mi pot „desfășura” tabieturile conform tipicului. Din cînd în cînd, printre gesturile aproape ritualice de dimineață, sunam ca să aud o altă voce: pe cea robotului care spunea ora exactă.

Cred că, pe vremea de atunci, una din convorbirile mele cele mai frecvente era cu robotul ăsta. Astăzi, impulsul meu de a verifica prea des ora exactă ar fi, probabil, psihanalizabil. Se pare că robotul, chiar cu formula lui seacă și standard, continua tradiția prietenilor imaginari din copilărie. El se înscria și în tradiția unor personaje să le zicem mitologice din epoca ceauașistă. Unul, precum știm, era pe atunci tradiționalul Moș Gerilă. Care apărea la televizor sau la serbările de pom de iarnă ale diverselor instituții, desfășurate, în general, în preajma Anului Nou și nu de Crăciun.  Dar, pe lîngă acesta, la un moment dat, prin anii ’80, a apărut, cred că odată cu magazinul Unirea, și un Moș Gerilă care răspundea la un anumit număr de telefon. Precum și un altul, persoană publică, ce se arăta, cam în aceeași perioadă a cuceririlor societății socialiste multilateral dezvoltate, în Orășelul Copiilor, în carne și oase.

Vocea fără sex și intonație a robotului făcea parte din zgomotele epocii. Odată ce ieșeai din casă, i se adăugau altele. Cel al sticlelor de lapte, bere, ulei, apă minerală sau vin ciocnindu-se între ele în sacoșa care le ducea la reumplere. Bufnitura bătătorului atingînd covorul pus pe bara din spatele blocului, dar și aceea, regulată și mai consistentă, a mingii lovindu-se de perete. Lătratul cîinilor vagabonzi care ne însoțeau drumurile. Murmurul traficului, în comparație cu urletul lui de azi.

Vocile răstite, ca un fel de apanaj al epocii. În troleibuz sau în autobuz, ale oamenilor care se-nghesuiau și se luptau pentru un cotlon în spațiu. La cozi, în magazine, ale celor care se simțeau nedreptățiți, frustrați, lăsați în urmă. La școală, ale profesorilor care semnalau astfel, elevilor sătui de reguli absurde, neregulile. 

Dar și rîsetele copiilor care se întorceau în grup de la școală. Frînturile de conversații, uneori pasionale și pasionante, pe care le aveau între ei unii oameni de pe stradă. Uguitul guguștiucilor, ca o chemare repetată la nu se știe ce. Fîșîitul scrisorilor sau al ziarelor care alunecau, mustind de surprize, în cutiile poștale. Clinchetul fisei în telefoanele din cabine și, mai ales, bufnitura aceleiași fise cînd era înghițită, fără speranță de recuperare, de abisul aparatului.

Și multe alte zgomote, ale străzii și lumii de atunci. Pînă cînd, a doua zi de dimineață, o luam de la capăt cu sunetul ceasului deșteptător și cu cel al telefonului. Apoi cu vocea bunicului meu și a robotului. În timp ce noua zi se reconfigura iar, cenușie, dar cu o incertă promisiune de auriu.