8 secunde
Zilele trecute, într-un vagon de metrou, în fața unei uși defecte, semnalizate ca atare printr-un anunț pe care scria, cu litere mari și roșii, „Ușă defectă”, chiar înainte de stație, s-a bulucit un număr de vreo zece călători, chitiți să coboare. I-am privit curioasă și ușor intrigată. E drept, unii erau cu ochii lipiți de ecranul smartphone-urilor, însă alții priveau drept în față, la ușă sau, mai bine zis, prin ușă, așteptînd stația și ignorînd cu desăvîrșire anunțul (care era, de altfel, imposibil de ignorat). Cînd trenul a oprit, iar ușa respectivă a rămas, potrivit atenționării, închisă, oamenii, care pînă atunci așteptaseră apatici, s-au impacientat brusc, au început să apese în draci pe butonul de deschidere și să bată în ușa care, spre enervarea lor, se comporta conform avertismentului, pe care continuau să nu-l observe. Abia în ultimul moment s-au precipitat spre celelalte uși, ieșind și înjurînd cu patimă.
Curiozitatea cu care am privit scena mi s-a transformat în stupoare, gîndindu-mă că era mai probabil ca vreun drac ghiduș să le fi jucat o farsă călătorilor, aruncîndu-le peste ochi un voal magic care să le ascundă anunțul cu atenționarea, decît să fi fost, cu toții, analfabeți. Însă m-am gîndit, mai apoi, la acei oameni care, odată puși în fața unui ecran, se lasă într-atît de absorbiți de lumea de dincolo, încît dau impresia că, dacă realitatea din jurul lor s-ar surpa brusc, nici n-ar băga de seamă, sau la acele cupluri pe care le vezi ținîndu-se de mînă, dar avînd ochii pironiți în telefoanele proprii – au aceste obiceiuri efecte secundare?
Și m-am gîndit la eseul lui Bruno Patino, La civilisation du poisson rouge: Petit traité sur le marché de l’attention în care, folosind un joc de cuvinte – „Avoir une mémoire de poisson rouge”, însemnînd a avea o memorie scurtă –, construiește metafora omului modern: „Memoria peștișorului auriu este atît de slab dezvoltată, atenția lui atît de redusă, încît pare că descoperă o nouă lume cu fiecare tur de acvariu. (...) Este incapabil să-și mențină atenția mai mult de 8 secunde, după care trece mai departe, resetîndu-și întregul univers mental”.
În prezent, semănăm cu acel peștișor din acvariu, căci, potrivit unui studiu al companiei Microsoft, capacitatea de atenție a oamenilor a scăzut, în ultimii ani, de la 12 la 8 secunde. Suferim, așadar, în masă, de un deficit de atenție?
Economia atenției
Orice vînzător, fie că vorbim de țăranul din piață, fie de un director de marketing, știe că primul pas pentru a-și vinde marfa este atragerea clienților. Nimic nou sub soare – totuși, cînd a devenit captarea atenției la fel de valoroasă ca o valută cotată pe piețele financiare?
Primul care a vorbit despre aceasta a fost economistul Herbert A. Simon, laureat al premiului Nobel, în lucrarea sa, din 1971, Designing Organizations for an information-rich World. Simon afirma pe atunci că fluxul informațional care va domina societatea umană va fi precum o marfă pe care doar un comerciant priceput, fie el vînzător de roșii, fie de ideologii, va putea s-o plaseze cu succes. Dar este vorba despre o economie păguboasă pentru clienți, susținea Simon, de vreme ce societatea, din ce în ce mai bogată în informații, va ajunge să-și sărăcească cumpărătorii de atenție. „Resursa principală pe care o consumă informația este destul de evidentă: atenția destinatarilor săi. Prin urmare, o mulțime de informații creează o penurie de atenție, provocînd o stare de necesitate de a economisi această atenție în mod eficient, în abundența de surse de informații care ar putea s-o consume.”
Ideea lui Simon a trecut aproape neobservată, fiind readusă în discuție aproape douăzeci de ani mai tîrziu, pe la mijlocul anilor ’90, cînd Internetul începuse să aibă deja un impact din ce în ce mai mare asupra societății.
În 1997, Michael H. Goldhaber, doctor în fizica teoretică, a susținut, în „The Attention Economy and the Net”, că economia globală trece de la o economie bazată pe material la una bazată pe capacitatea de a capta atenția oamenilor. Potrivit lui Goldhaber, a capta atenția unui public echivala cu a avea putere asupra acelui public, mai ales dacă îl faci să te aprecieze, căci atenția investită are nevoie de o anumită satisfacție. Drept care să captezi și să menții atenția unui segment cît mai mare de public înseamnă să oferi „ce se cere”, chiar dacă tu ești cel care creează acea cerință.
În 2017, într-un interviu acordat site-ului axios.com, Sean Parker, primul președinte al Facebook, a povestit: „Cînd Facebook era abia la început, erau oameni care veneau la mine și îmi spuneau: «N-am intrat niciodată pe rețelele sociale». Le răspundeam: «OK. O vei face». Apoi îmi replicau: «Nu. Țin prea mult la interacțiunile din viața reală. Pentru mine contează, prezența, intimitatea». Iar eu le spuneam: «Pînă la urmă, tot te vom prinde». Nu știu dacă înțelegeam cu adevărat consecințele a ceea ce spuneam, am înțeles abia în timp, cînd rețeaua începuse să aibă miliarde de utilizatori... îți schimbă literalmente relația cu societatea, cu cel de lîngă tine... Și probabil că interacționează cu capacitățile noastre în felurile cele mai ciudate... Numai Dumnezeu știe ce face din creierul copiilor noștri. Întrebarea de la care a plecat această aplicație era cum să consumăm cît mai mult din timpul și atenția utilizatorilor. Răspunsul: prin adicția de dopamină, prin faptul că cineva îți dă un like sau îți comentează o postare sau o fotografie. Așa vei ajunge să vrei să postezi mai mult, ca să primești mai multe like-uri, mai multe comentarii. Era vorba despre inocularea nevoii de validare socială, pentru care trebuia să exploatăm o vulnerabilitate în psihologia umană. Eram conștienți de acest lucru, dar l-am făcut oricum”.
Însă exploatarea acestei vulnerabilității umane, la care făcea referire Parker, nu este doar apanajul social media, nu se referă doar la validarea socială, ci la un întreg spectru (frică, nevoie de adrenalină, curiozități morbide), valorificat de întreaga industrie de mass-media, concentrată pe obținerea audienței în acest fel – cunoaștem cu toții acele avertismente dinaintea unor reportaje care „ne pot afecta emoțional” sau acele momeli de tipul: „șocant”, „uluitor”, „inedit”.
Cît de mult ne afectează toate aceste zgîndăreli emoționale și acele false informații care, sub masca unei cunoașteri, ascund doar un munte de rumeguș?
Potrivit mai multor studii, un flux mare de informații ne poate stimula creierul, antrena sinapsele și atenția ca să treacă cu rapiditate de la o informație la alta. Pe de altă parte, dacă această stimulare este continuă, capacitatea de concentrare scade, iar nivelul stresului crește.
Potrivit lui Renaud Hétier, cercetătoare în domeniul științelor educației de la Universitatea Anger, „atenția a devenit astăzi atît de fragilă, încît trebuie în mod constant stimulată, prin imagini, muzică, schimbări foarte rapide de context, secvențe scurte, lucruri amuzante... și parcă a devenit imposibil să ceri cuiva să te asculte, să citească sau să stea în tihnă. Vorbim despre o evoluție culturală globală, care începe din copilărie și care ar trebui să ne arate că atenția este un bun extrem de prețios și de fragil care, precum memoria, trebuie protejat”.
Tehnologia digitală a evoluat într-un ritm mult mai rapid decît evoluția fizică a creierului, iar acest lucru duce la o funcționarea defectuoasă a creierului – este concluzia unui studiu, citat de Forbes, derulat în Marea Britanie, potrivit căruia 65% din respondenți au declarat că nevoia de a fi mereu la curent cu ce se întîmplă în lume a devenit o „preocupare majoră”, 35% din ei declarînd că abundența informațională le dă o continuă stare de stres, de anxietate, făcîndu-i incapabili să se relaxeze.
Concluzia studiului este confirmată și de specialiștii în domeniul neuroștiințelor. Într-un interviu pentru BBC, dr. Lynda Shaw (Brunel University, Londra) a declarat că, deși creierul uman este construit anume pentru a se dezvolta prin cunoaștere, „astăzi ne confruntăm cu o cantitate incredibilă de informații, care ne asaltează în mod constant, iar problema cu supraîncărcarea informațională este cu adevărat nouă pentru creierul uman”.
De ce nu ne deconectăm? De ce, dacă atîta informație ne face rău, nu încercăm să o selectăm, să o consumăm cu moderație, o dată, de două ori pe zi?
Poate pentru că, așa cum afirmă jurnalistul Bruno Patino, în eseul său La civilisation du poisson rouge, „trăim într-o lume drogată de conexiune, precum ochii de un stroboscop. Pentru cei care au crezut în utopia numerică, printre care mă număr și eu, timpul regretelor a venit. Întocmai ca pentru Tim Berners-Lee, inventatorul Web-ului, care azi încearcă să creeze un contra-Internet, pentru a anihila prima creație. Totuși, utopia era una frumoasă: deși semăna cu cea a adepților lui Teilhard de Chardin, a devenit una a libertinilor californieni îmbibați cu LSD. Această evoluție n-a fost prevăzută. Noile imperii au construit modele de servitute numerică voluntară, fără să ia seama, fără să prevadă unde se va ajunge, însă cu o determinare implacabilă. Inima acestui demers nu a fost o evoluție tehnologică, cu un proiect economic, care explică mutația noului tip de capitalism. În inima acestui reactor a stat economia atenției. Iar algoritmii au fost instrumentele acestei economii. Economia atenției ne distruge, încetul cu încetul, toate reperele. Felul cum ne raportăm la mass-media, la spațiul public, la cunoaștere, la adevăr, la informație. Nimic nu e lăsat neatins”.
