2500 de kilometri în Ghana

– musafirii obruni –

Despre Ghana se spune că este una dintre cele mai dezvoltate ţări din Africa. Şi, din multe puncte de vedere, e: copiii sînt, de obicei, încălţaţi, iar uneori, în faţa colibei de lut, stă parcat în noroiul de pe uliţă cîte un frumos 4x4 nou-nouţ şi luxos, în contraste puternice, aşa cum îi şade bine oricărei ţări în curs de dezvoltare. Noi am bătut-o timp de trei săptămîni, dintr-un capăt în altul, şi ne-am îndrăgostit de acest copil teribil al Africii.

E puțin după două și e înfiorător de cald în piața din Tamale. Combinația de mirosuri e înnebunitoare: condimente, fructe, prăjeli și grătare, suprapuse peste arome de canal, transpirație și grajd. De jur-împrejurul nostru, printre tarabe, clienți și vînzători, aleargă zeci de capre mici, semisălbăticite, care mănîncă orice, de la coji de mango la ambalaje de plastic.

În fața mea, măcelarul tranșează rapid carnea cu o macetă, o aruncă într-o pungă și ne-o întinde. Are mîinile pline de sînge și din cînd în cînd mai alungă cîte o muscă din roiul care bîzîie permanent toate animalele jupuite și eviscerate care își așteaptă rîndul la tranșare.

Piața africană nu mi-e străină și e, ca peste tot pe continent, același monstru cu sute de capete de negustori, care te închide în pîntecul lui și te sufocă încet, agorafob, cu mirosurile lui deopotrivă delicioase și oribile. Și aș mai sta, aș vrea să gust ananas proaspăt curățat, să ating toate felurile diferite de țesături care atîr­nă în bătaia Harmattan-ului, filtrînd soarele printre rotocoale de praf, să ascult hărmălaia negocierilor, amestecată cu ritmuri de high-life care urlă din cîte un casetofon uitat pe un colț de tarabă. Dar ne-am aprovizionat cu de-ale gurii pentru seara care urmează și e timpul să plecăm spre gazdele noastre din sat, care ne-au așternut deja două preșuri la ei în coliba de lut și ne așteaptă să îi onorăm cu prezența.

Despre stăpîni şi sclavi

Despre Ghana se spune că e „Africa for beginners“. Și poate, din anumite puncte de vedere, e adevărat. Spre deosebire de alte părți ale Africii, mai sărace, aici, simplul fapt că ești alb nu te transformă automat într-o atracție pentru localnici. Ba dimpotrivă. Ghanezii sînt oameni mîndri, iar faptul că ești alb îi va face fie să se întreacă în demonstrații de ospitalitate, fie să te ignore cu un pufăit condescendent, așteptînd ca tu să le explici cine ești și ce cauți pe meleagurile lor.

„White people are craaaaazy!“, ne-a repetat de nenumărate ori, în cele trei săptămîni de plimbare, prietenul nostru Paa, care ne-a fost șofer și, ocazional, traducător și ghid. Atitudinea oarecum reținută a ghanezilor față de albi e însă perfect explicabilă prin istoria lor colonială. Mi-am dat seama de asta din primele zile petrecute în țară, cînd am ajuns la Elmina, un fort portughez prin care au trecut, în cei trei sute de ani pînă la abolirea sclaviei în 1874, nu mai puțin de trei milioane de oameni spre Lumea Nouă. Iar Elmina este doar unul dintre forturile de pe malul ghanez al Atlanticului, prin care zilnic erau dezrădăcinați mii de oameni.

În Elmina ți se povestesc în detaliu obiceiurile sadice ale guvernatorului portughez. Ești condus în balconul de la care își alegea sclavele și în dormitorul în care le viola. Apoi ești închis, pentru cîteva minute (fără să fii avertizat înainte), într-unul din beciurile în care sclavii neascultători erau condamnați să moară de foame sau de sete, după gravitatea faptei. Forturile din sudul Ghanei, de pe malul Atlanticului, sînt cu siguranță printre cele mai turistice experiențe pe care le poți avea acolo – dar asta nu le face mai puțin impresionante.

Iar la capătul opus al țării, în nord, în mijlocul unui semideșert populat cu bolovani uriași și copaci uscați, se află tabăra de sclavi Pikworo, un soi de nod al drumurilor negustorilor care adunau sclavi din împrejurimi (nordul Ghanei și actuala Burkina Faso), un prim popas de unde începea o călătorie de luni întregi către ocean, peste 800 de kilometri de mers pe jos prin arșiță, insecte, cu cantități minime de apă și mîncare la dispoziție.

În timpul plimbării noastre prin tabără, un băiat din zonă, ghid de ocazie, ne povestește, calm, de care copaci stăteau legați sclavii, cum mîncau din niște scobituri în pietre și pe care bolovan erau forțați să stea, cu fața spre soare, o zi întreagă, pînă orbeau, sclavii care încercau să fugă.

După fiecare poveste încheie cu aceeași frază, de o simplitate dureroasă: „And that’s how it was done“.

Politeţea musafirului

Gazdele noastre ne așteaptă entuziasmate. Pastur Adams locuiește într-un sat din mijlocul savanei, la vreo treizeci de kilometri de Tamale, și are șapte copii, dar pentru primirea celor doi obruni („albi“) s-au adunat toți copiii din sat. Ne înconjoară, ne apucă de cîte un deget fiecare, se uită la noi cu acea bucurie sinceră care ne-a topit mereu în Africa. O mulțime de pitici în papuci sau în picioarele goale, cu fețele pline de praf și tricouri rupte, ale căror copilării au atîtea lipsuri, dar pe care îi cred, de departe, printre cei mai fericiți oameni din lumea asta.

Cu alaiul după noi, sîntem conduși către bătrînii tribului, pe care trebuie să îi salutăm, pe rînd: stînd pe vine (ca să fim musai sub nivelul lor), răspunzînd la fiecare formulă de politețe pe care ne-o adresează cu fraze pe care ni le șoptește Adams, dar care habar n-avem ce înseamnă.

După aproape o oră de ritualuri de salut și împărțit țigări fabricate în România (ghanezilor nu le place, în mod normal, să fumeze, dar asta nu înseamnă că oamenii importanți nu-și permit, ocazional, un pufăit), ne întoarcem la coliba noastră, unde prietenul nostru Paa și soția gazdei noastre deja au făcut focul la pirostrii și au început cina.

Pentru cine vrea locuri turistice de vizitat, Ghana nu e locul potrivit. Cu excepția unui parc național – unde în safariuri vezi cîțiva elefanți și antilope, și unde babuinii îți fură mîncarea de pe masă – și a forturilor, Ghana e, prin excelență, o experiență culturală umană. E o țară în care trebuie să stai de vorbă cu lumea, să împarți la masă o porție de kenkey, să dormi la oameni acasă. Nu are nici panorame prea impresionante, nici cine știe ce wildlife. În majoritatea localităților curentul electric e cu porția sau nu e deloc, cazările – cel puțin cele pentru bugetul călătorului mai modest – pot cădea cam greu la stomac, iar oprirea pentru pipi în plantația de bananieri e la ordinea zilei, pentru că facilități nu vei găsi nici măcar la benzinării.

Dar dacă te deschizi și îți dai jos pielea de turist, începi să înțelegi că spălatul la bidon, cu ibricul, nu te lasă mai murdar decît un duș, ci economisește o groază de apă. Că chips-urile din banane prăjite cumpărate în trafic sînt mișto. Că o conversație despre politică și religie, pe o bancă, sub un copac în mijlocul cîmpului, cu doi băieți cu educație rudimentară, o să te învețe mai multe despre toleranță decît multe discursuri sforăitoare – în Ghana, în special în nordul țării, coabitează liniștit și fericit musulmani, creștini și animiști cu șapte neveste, treizeci de copii și altare de sacrificii pe care mai măcelăresc ocazional o capră sau un măgar ca să-și păstreze zeul fericit.

În Ghana, la nuntă și la înmormîntare se dansează deopotrivă. Iar la o pomană de un an dintr-un sat lipsit de electricitate după ora 9 seara, pe la 5 dimineața, cînd ne-am trezit noi, muzica încă urla la petrecere, alimentată de un generator, și se trăgeau focuri sărbătorești de armă, pentru sufletul mortului.

_{Pe rogojini}

Am gătit cina împreună cu gazdele noastre – afară, pe pirostrii, într-un ceaun, am prăjit carnea cumpărată din piață, am prăjit cartofi și yams, și s-a fiert orez cu un sos iute. Mîncăm pe genunchi, în curte: întîi noi, apoi restul familiei. Copiii primesc porții mici, fără carne – carnea e pentru musafiri. Nu putem să protestăm – e o chestie de bune maniere.

Cînd terminăm de mîncat e deja noapte. Membrii familiei se spală, pe rînd – la lighean, cu apă încălzită la ceaun, pe întuneric. Între timp, aprindem frontala și spunem povești – noi, despre locurile de unde venim, ei, basme din copilărie. În jurul nostru, toți copiii din sat au rămas în curtea familiei Adams, să audă ce au obruni de zis. În lumina frontalei, ochii lor mici sclipesc ocazional – să fie treizeci, patruzeci? Toată lumea cască – acolo unde electricitatea nu strică ritmul natural al corpurilor umane, lumea se culcă odată cu lăsarea serii și se trezește la răsărit –, dar nimeni nu se poate culca înaintea musafirilor.

Ne retragem și noi în coliba noastră. Pe jos stau două rogojini. În rest nimic, la prima vedere – doar pe un perete, mormane de cărți, teancuri ordonate, așteptînd o bibliotecă. Înăuntru e cald, dar nici o muscă sau țînțar nu ne bîzîie. Iar mirosul e de pămînt uscat și curat. E reconfortant, iar de afară se aud cete întregi de greieri gălăgioși.

Dormim mult și fără vise, iar la 5, cînd se crapă de ziuă, ne spălăm pe dinți urmărind soarele post-apocaliptic cum se ridică, lipsit de formă, din spatele norilor de praf aduși de Harmattan.

Și parcă nu ne-am mai întoarce niciodată acasă. Și în același timp, abia așteptăm să ne întoarcem. Ești și vei fi întotdeauna un străin aici, înțelegi asta. Dar ce simplă ar fi viața dacă totuși n ai mai fi…

Ioana Epure e fotograf. De obicei o găseşti la Uncle Jeb Studio sau pe www.ioanaepure.ro. Doar din cînd în cînd îşi pune pălăria de fotojurnalist, şi atunci nici ea nu ştie exact pe unde o mai poţi găsi.

Foto: I. Epure