2010, cu bune și rele

La sfîrșit de decembrie, redactorii Dilemei vechi au recapitulat în mod subiectiv întîmplările politice, sociale și mai ales culturale ale anului care se încheie. Un an interesant, chiar dacă nu prosper.

Marius CHIVU

Dacă ar fi să plec pe acea insulă (nu neapărat pustie), din cărţile apărute la noi în 2010, mi-aş băga în rucsac două cărţi de poezie – Mircea Cărtărescu, Nimic, şi Ion Mureşan, cartea Alcool, două romane – Thomas Pynchon, Curcubeul gravitaţiei (trad. Rareş Moldovan) şi John Updike, Rabbit e bogat (trad. George Volceanov) şi două volume de povestiri – Julio Cortázar, Pagini neaşteptate (trad. de Tudora Şandru Mehedinţi) şi Samuel Beckett, Integrala prozei scurte. În mp3-player aş încărca, dintre muzicienii care au concertat anul tocmai trecut, pe pianiştii Leszek Mo˙zd˙zer, Omer Klein şi Nik Bärtsch, pe Dan Berglund’s Tonbruket, Trygve Seim & Frode Haltli, pe Doug MacLeod, Massive Attack şi pe Laurie Anderson, iar pe laptop (care ar funcţiona cu energie solară, fireşte) mi-aş copia filmele Marţi, după Crăciun (regia Radu Muntean) şi Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (regia Andrei Ujică), plus spectacolul lui Radu Afrim, Cîtă speranţă. Iar dacă aş avea un dispozitiv de teleportat în timp, m-aş mai duce o dată la festivalurile de blues de la Sighişoara, de poezie de la Bistriţa, de jazz de la Gărîna şi „Literatură şi vin“ de la Timişoara. Aş fi destul de ocupat.

Radu COSAŞU 

În acest 2010 – din motive nu atît de obscure pe cît de rotunde – m-am gîndit intens la, iertaţi-mă, fericire, asumîndu-mi ridicolul, dar şi sfidîndu-l. Cum? Cu ajutorul acelui „înger“ numit madam Trahanache, coana Joiţica pentru intimi. În literatura română nu există text în care să vibreze mai grav acest sentiment gioccoso ca monologul din actul IV al Scrisorii, scena 10. În 9 cuvinte şi 4 paranteze regizorale se descrie o emoţiune infinită, fericirea de a recupera scrisorica de amor, acoperind-o „de mai multe ori“ cu sărutări febrile, Zoe trecînd de la rîs la plîns nervos într-un singur icnet din adînc: „Fănică!“. Scena e nepereche, ca „atît de fragedă te-asemeni...“ Şi cum se încheie? „Cu o răsuflare tare“ şi bruscă: „A, mi-a trecut...“ Nici un moment de fericire autentică – fie ea şi irezonabilă – nu-l mai pot concepe fără acest „A, mi-a trecut...“  

Cristian GHINEA 

În 2010 am descoperit că e bine să te plictiseşti. Mi-a luat mult şi am făcut multe prostii pînă să realizez că plictiseala poate fi o parte plăcută a vieţii. Unii ar spune că am îmbătrînit.  În 2010 am făcut să meargă Centrul Român de Politici Europene.  În 2010 am descoperit că, oricît aş zbura cu avionul, sînt complet incapabil să acumulez mile-bonus de zbor. Pierd taloanele, uit să le dau la bifat. Am renunţat.  La finele lui 2010 am stat 20 de ore într-un aeroport blocat. Altfel se vede viaţa după. În 2010 am organizat o conferinţă internaţională la care am fost gazdă, la Bucureşti. Totul a mers bine, ba chiar invitaţii au găsit Bucureştiul peste aşteptări. Bucureştiul e OK. În 2010 am reuşit să nu mai apar la televizor ca să vorbesc despre ce crede Băsescu despre ce crede Antonescu despre ce crede Băsescu despre el. Adică nu mai sînt „analist politic“, genul care rumegă vorbe despre nimic.  Cînd le-am spus apropiaţilor că nu o să mai apar decît ca să vorbesc despre chestiuni la care mă pricep, au zis că nu am nici o şansă. Am reuşit. Acum mă sună ziariştii aproape exclusiv să vorbesc despre UE, proiectele noastre şi Republica Moldova.  În 2010 am continuat să refuz să conduc, drept urmare am ajuns la nişte subtilităţi incomensurabile în relaţiile cu taximetriştii.  În 2010 m-am pomenit lider de protest civic cînd cu drepturile de autor. În 2010 am descoperit că nu poţi să citeşti tot şi că trebuie să laşi în urmă cărţi necitite, ca iubirile ratate. Dacă aş fi capabil să par interesat şi de altceva decît de propria mea persoană, v-aş fi spus mai multe despre ce a păţit lumea în 2010. Dar nu sînt.

Stela GIURGEANU 

Problema integrării romilor a fost din nou pusă pe tapet în 2010, de data aceasta tapetul fiind unul european. Dacă pînă acum Italia sau Spania au fost scenele violenţelor care au vizat etnia şi au indignat mai mult la nivel non-guvernamental, în luna iulie a acestui an, Franţa a pus un picior oficial în prag. Prin decretul emis de Sarkozy, cel care privea repatrierea romilor români şi bulgari, cu interdicţie de revenire, numeroase cercuri concentrice au început să se propage.  

Deşi pe plan „local“ preşedintele Sarkozy a crescut în popularitate, pe plan european a fost izolat de marile puteri, iar conflictul direct în care a intrat cu cancelarul Germaniei, Angela Merkel a dat tonul şi dezaprobărilor internaţionale. 

Totuşi, departe de jocuri şi discursuri politice şi deşi Franţa a primit palma pentru o problemă care vizează toate statele membre – integrarea romilor – un lucru bun s-a petrecut: buba a fost spartă.   

Cu cărţile pe masă, se pot îndrepta astfel multe lucruri, iar integrarea, aflată deocamdată doar la stadiul de discurs, poate deveni o realitate, dacă vor fi puse, în sfîrşit, în mişcare mecanisme concrete şi susţinute politic.  Dacă însă totul va rămîne în sfera discursului, iar acţiunile din 2010 nu vor fi fost decît o manevră politică a lui Sarkozy de a cîştiga următoarele alegeri din 2012, majoritatea romilor va fi tratată în continuare ca o masă de pioni, şi nimic nu va fi realizat.  

Rămîne de văzut însă pînă unde se vor forma cercurile concentrice ale decretului.

Andrei MANOLESCU 

Anul 2010 mi-a adus certitudinea că o criză în capitalism nu seamănă nici pe departe cu una din comunism (lucru care, de altfel, mi-era destul de evident din punct de vedere teoretic, chiar şi înainte de a-l observa în mod concret). Criza din capitalism (instalat incomplet şi cu multe defecte), cu reducerile de salarii şi pensii, cu manifestaţiile şi scandalurile ei, pare totuşi foarte departe de coma în care întreaga societate se afla în timpul comunismului. 

Criza de astăzi nu aduce nici măcar cu partea cea mai suportabilă a comunismului, din anii de deschidere ’60-’70. Lipsurile şi interdicţiile de toate felurile din acel regim erau perpetuate şi folosite cu ştiinţă pentru  subjugarea populaţiei. Criza de astăzi e mult mai „naturală“ şi mai puţin generalizată, chiar dacă incompetenţa guvernanţilor îi agravează efectele. Asta ar trebui poate să fie lecţia acestui an. Cu toate acestea, sondajele  arată că peste jumătate dintre români cred în continuare în mitul comunismului ca  idee bună, dar prost aplicată. Înseamnă că sîntem încă departe de ceea ce ar trebui să fim şi nu e deloc cazul să stăm liniştiţi.

Matei MARTIN 

Nu mai deschid televizorul. Şi ce-i cu asta? – o să spuneţi. Ei bine, mi-am dat seama că, cel puţin în ceea ce priveşte televiziunile de ştiri din România, cantitatea de informaţii importante ratate e indirect proporţională cu numărul evenimentelor semnificative care se petrec în lume. Mai precis: cu cît se întîmplă chestiuni mai semnificative, cu atît rămîn mai cufundate în ştirile interne mîloase. Cifrele de audienţă ne mai obligă la o concluzie; cu cît ştirile interne sînt mai debile, mai prost explicate, mai ceţoase, mai redundante, scade şi numărul de telespectatori interesaţi. Iar cu ziarele e cam la fel. Anul acesta n-am aflat mai nimic din ce s-a petrecut interesant pe mapamond din presa românească. Aşa că mi-am deschis propriile canale şi mi-am făcut circuitele personale de informare. Trăim bine (mult mai bine) şi fără să ştim ce face Boc. La cîte cărţi bune au apărut, la cîte spectacole interesante se joacă prin teatre, la cîte filme minunate rulează la cinema, cînd să mai deschizi şi televizorul? Apropo: azi e joi. Aţi văzut Marţi, după Crăciun?

Patricia MIHAIL 

2010. (Încă un) an de criză. Guvern de criză. Măsuri de criză. Preţuri de criză. Criză la TV, criză în buzunare şi în creiere. Am terminat cu şcoală, facultate, master, viaţă liniştită de student şi am intrat „în cîmpul muncii“. Cu bune, cu rele. Cu bucurii, cu întristări. Cu dileme – vechi şi noi. Apoi, cu primul salariu am mers la cumpărături. Unde am aflat că Băsescu e de vină pentru tot. Şi cu Boc, şi ai lui. M-am întors acasă şi am închis televizorul (definitiv). Cînd credeam că ai noştri „moderatori“ nu pot decădea mai mult, au transformat înmormîntarea în direct în emisiune naţională. Urmează parastasul. Pînă aici! Am sărbătorit o nuntă de argint (a bunicilor), ceea ce îmi dă o mică speranţă în privinţa trăiniciei lucrurilor (şi a iubirilor). Iubitoare de brizbizuri ce sînt, am îndrăgit sincer accesoriile handmade. Le-am descoperit pe Alexandrina cu pianul şi pe Roxana M. cu harpa. Şi încă – Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu. Leagănul respiraţiei. Amalia respiră adînc (nu a avut premiera anul acesta, dar...). A trecut şi 2010, ne-a mai rămas mult de făcut; restul însă – la anu’!   

Adina POPESCU 

Aş fi vrut să vă spun că în 2010 s-au construit 300 de kilometri de autostradă, că opoziţia s-a reconciliat cu puterea pentru a depune împreună eforturi de a scoate ţara din criză şi că am văzut la televizor numai talk-show-uri civilizate în care toată lumea îşi cerea scuze de la toată lumea, că a venit multaşteptatul cutremur „cel mare“ şi la fel cum a venit, a şi trecut, fără victime şi fără pagube materiale, că OTV-ul s-a transformat într-un post exclusiv cultural, că anumiţi bugetari au manifestat paşnic, cu flori în mîini, cerînd Guvernului să le ia bonificaţiile pentru care au dormit în posturile lor ani de-a rîndul şi să le dea pensionarilor, că atît CFR Cluj, cît şi Steaua, şi Dinamo s-au calificat în primăvara europeană, cu goluri marcate în ultimele minute ale meciurilor, demonstrînd din nou moralul ridicat al jucătorilor din echipele româneşti, că s-a eradicat şpaga şi că majoritatea hotelurilor de pe litoral a fost cumpărată de nişte nemţi, aşa că la anul vom trăi cu toţii din turism.  

Însă nimic din toate astea nu s-a întîmplat. Totuşi, Llosa a luat în sfîrşit Nobelul pe care îl merita, am văzut cîteva filme româneşti bune (dar mai slabe ca în alţi ani, căci nici minimalismul nu mai e ce-a fost), în Suedia, prinţesa Victoria s-a măritat cu fostul ei antrenor personal, iar suedezii au fost bucuroşi că au putut să contribuie cu ceva din veniturile lor la fastuoasa nuntă regală ale cărei serbări au fost organizate din bani publici, cu toate că e criză şi la ei.   

Iaromira POPOVICI 

Cel mai emoţionant eveniment pozitiv al anului 2010 este, pentru mine, salvarea celor 33 de mineri chilieni, pe 13 octombrie, după 68 de zile de stat în mina San José; despre care preşedintele chilian Sebastian Pinera a declarat că a fost „un miracol“.  

Întîlnirea Hertei Müller cu Gabriel Liiceanu din 27 septembrie a fost relevantă pentru „descoperirea“ scriitoarei în România, dar şi pentru părerile ei categorice, dar foarte juste despre pasivitatea intelectualilor români în timpul regimului ceauşist.  

Lansarea filmului lui Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, pe 28 octombrie la Sala Palatului, a stîrnit nenumărate reacţii, pro şi contra. Fără vreo legătură cu filmul, într-un sondaj realizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) şi Centrul pentru Studierea Opiniei şi Pieţei (CSOP), 83% dintre români au spus că nu au avut de suferit, personal sau în familie, de pe urma comunismului. 

Cele mai neplăcute (eufemistic spus) evenimente ale anului: reducerile salariilor bugetarilor şi pensiilor de către Guvernul Boc, dar şi mitingurile de protest ineficiente ce le-au urmat; stenogramele lui Sorin Ovidiu Vîntu, care dau o lovitură serioasă, printre altele, presei româneşti. Cele mai plăcute „trenduri“ bucureştene: revenirea cozilor la teatre şi aglomeraţia din Centrul istoric al Bucureştiului, cu toate imperfecţiunile lui.   

Ana Maria SANDU 

Din anul ăsta îmi rămîn: un roman pe care l-am trimis în lume, nişte lecturi publice, Salon du Livre la Paris, cu autorii lui care stau cuminţi şi aşteaptă să semneze cărţi şi să schimbe cîteva vorbe cu cititorii. Mi-l imaginasem întotdeauna foarte mare, şi nu e. În schimb, Tîrgul de Carte de la Leipzig mi s-a părut uriaş. Încă din parcare părea că s-a pornit o revoluţie. Odată ajunsă acolo, n-am putut să nu mă gîndesc că sînt un fir de nisip norocos pe fundul unei mări de poveşti şi de cărţi. Am revăzut Berlinul primăvara, am descoperit Zagrebul tihnit, cu străduţele sale înguste şi cu Librăria Booksa, unde mi-ar plăcea să-mi beau din cînd în cînd cafeaua. Dintr-o călătorie în Elveţia m-am întors cu o amintire ca o carte poştală perfectă. Mr. Vertigo al lui Paul Auster, Dubravka Ugreˇsi´c, Aer cu diamante, filmele lui Truffaut, TIFF-ul cu gust de şaorma noaptea, cu emoţionantul documentar Sons of Cuba şi Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, cel mai entertaining şi mai sfîşietor film despre trecutul recent. Am mai colecţionat o redacţie şi nişte colegi minunaţi. 

Muzică multă am ascultat la Radio Fip, pe net. Nu mi-am făcut cont de Facebook, aşadar am rămas tot cu prietenii reali.

Simona SORA 

N-a fost cel mai bun an ever, dar a fost anul în care am ajuns, după mai multe tentative, la Ierusalim în cel mai bun mod cu putinţă (adică perfect neturistic) şi, poate de aceea, anul în care am ajuns la concluzia că Zeruya Shalev (cu toate cele trei cărţi ale ei traduse în româneşte – Soţ şi soţie, Viaţa amoroasă şi Thera) este cea mai interesantă scriitoare contemporană pe care am citit-o vreodată; a fost şi anul în care m-am apucat să-l citesc metodic pe Moshe Idel, cabalistul cabaliştilor. Am început citind Fiul lui Dumnezeu ca pe un roman de mistere – cu mare atenţie, adică, la episoade precum cel al „pedepsirii lui Metatron cu cele 60 de lovituri de bici de foc“. Cartea cea mai importantă a anului – am scris-o de cîteva ori – a fost Amor intellectualis de Ion Vianu, un roman autobiografic spectaculos şi hermetic, din care critica nu a decriptat pînă în prezent nici 10%; poate adevăraţii cititori o vor face. Iar dacă tot e vorba de bilanţuri subiective, filmul românesc al anului a fost, pentru mine, Felicia înainte de toate (regizat de Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf), o poveste „clasică“, de un rafinament rar, despre prezentul care nu mai trece. 

Dan STANCIU  

Trei semne ale anului ce stă să se încheie:

1) „Medicina anti-îmbătrînire, întinerirea naturală, nemurirea: acestea sînt lucrurile asupra cărora trebuie să ne concentrăm astăzi. Cei care o fac sînt ţările cele mai prospere din lume, cei care nu o fac vor rămîne mereu în sărăcie.“ Declaraţia aparţine lui Nursultan Nazarbaiev, preşedintele Kazahstanului, şi ea s-ar vrea o prefigurare a uneia dintre ideile majore ale acestui veac, încă june şi fraged: nemurirea ca antidot al sărăciei. 

2) Pînă la obţinerea nemuririi în laborator, oamenii de ştiinţă din Kazahstan nu stau cu braţele încrucişate: ei au inventat o procedură simplă şi rapidă prin care (cu ajutorul unui dispozitiv din plastic avînd forma unui beţigaş) pot fi detectate moleculele de porc dintr-un aliment. 

3) În sfîrşit, o ştire ceva mai veche, din 18 aprilie, spune că, în India (conform unui studiu al Organizaţiei Naţiunilor Unite), numărul persoanelor care au telefon mobil este mai mare decît al celor care au acces la o toaletă.

Mircea VASILESCU 

Anul trecut pe vremea asta, după ce tot cîntase refrenul crizei care „nu ne va afecta“, Guvernul a anunţat măsuri. Apoi, într-o amestecătură greu de înţeles pentru un simplu cetăţean, de-a lungul lui 2010 s-a străduit să le aplice. Confuzia mi se pare termenul care caracterizează cel mai bine atmosfera din societatea românească: nimic n-a fost spus clar, nimic n-a părut sigur anul ăsta. Luminiţa – care părea la un moment dat că se vede cu ochiul liber – s-a refugiat iarăşi „la capătul tunelului“. Dar pentru mulţi dintre noi e tot mai greu de găsit intrarea în tunel.  

Noroc că Dilema (veche) se subintitulează „săptămînal de tranziţie“, aşa că are în ADN resursele de calm, seninătate şi umor pentru a înghiţi, la rînd, oricîte felii din tortul românesc fără cireaşă. Aşa încît, avînd noi parte de un site nou şi dînd buzna chiar şi pe Facebook, ne-am trezit cu o numeroasă comunitate de „oameni cu dileme“ (momentan, peste 14.000) cu care e o plăcere să ai de-a face. Încheiem primul deceniu al mileniului cu ideea (fixă) că e bine, în continuare, să fii o revistă normală. O mie de ani pace şi dileme!

Luiza VASILIU 

Oameni şi lucruri: grupul de scriitori bistriţeni (adică Ana Dragu, Dan Coman, Marin Mălaicu Hondrari, Florin Partene) şi Festivalul „Poezia e la Bistriţa“. Nu numai că-i leagă o prietenie autentică, lipsită de fasoane, dar literatura lor e dintre cele mai bune care se scriu azi la noi. Cît despre festival, e genul de eveniment care poate să-ţi redea încrederea în rostul poeziei într-o lume de wikileaks-uri şi alte leşinuri.  

Cărţi: reeditarea Aerului cu diamante, Opera poetică a lui Leonid Dimov, apărută la Paralela 45 (aştept operele complete Gellu Naum), Dispariţia, romanul lui Georges Perec scris fără e-uri şi tradus de Şerban Foarţă pentru Editura ART, The Life and Opinions of Maf the Dog and of His Friend Marilyn Monroe, de  Andrew O’Hagan (care probabil n-a luat Booker-ul din cauză că e îngrozitor de amuzantă şi de bine scrisă), Just Kids, de Patti Smith, o carte despre New York-ul anilor ’60-’70 şi despre povestea de amor-prietenie-frăţie dintre Patti şi Robert Mapplethorpe. 

Muzică: prea multă ca să încapă aici. Oricum, la anul promit să ajung şi la Gărîna. Şi poate şi la Primavera Sound sau Benicassim. 

Film: Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu. Un film despre care nu vom înceta să vorbim nici peste 50 de ani.  

Am rămas cu: o cicatrice în formă de praştie, după ce-am căzut pe scări la mine în casă. În felul ăsta, anul 2010 va rămîne un an însemnat.