Ați primit vreodată vreun stick de USB personalizat, cu documente referitoare la cutare sau cutare lucru și cu sigla trimițătorului, nu a fabricantului, pe el? Dacă nu, n-are rost să fiți invidioși: tocmai ați pierdut o vitrină cu bibelouri. Aceste reflecții mi-au fost stîrnite de ultimul stick de USB primit de soția mea, care e redactor-șef la Șapte Seri, că eu nu mai scriu decît prin locuri gen Dilema veche, unde nu primești stick-uri de USB. Acum, ar fi datoria mea de om serios să explic pe scurt ce înseamnă un stick de USB minorității de cititori care n-a folosit vreodată așa ceva, dar eu n-am nici un chef să fac asta: dacă nu știți ce-i aia, articolul ăsta nu e pentru dumneavoastră, așa că lăsați-mă-n pace. De asemeni, n-o să vă spun ce formă avea stick-ul ăla al soției, fiindcă se va supăra nu numai omul care a trimis cadoul, cît mai ales soția mea. Cert e că prin sertarele noastre zac, atunci cînd nu îi pasăm altora, tot felul de roboței, palmieri, omuleți. Așa că, frapat de obiectul a cărui formă nu v-o spun, am postat o întrebare pe Facebook: de ce-s atîtea stick-uri de USB mutante pe lumea asta, pînă la urmă? Cu ce seamănă, din epoca pre-calculator?

Un tip pe nume Mihai Ghiduc, redactor-șef la Men’s Health, revista bărbaților cu mușchi, în timpul liber absolvent de Filozofie și militant pentru open source (nu mă-ntrebați nici ce-n-seamnă asta, oricum am defectul de a mă pierde în tot felul de explicații divagante, ca de pildă cea din această paranteză, care mi-ar fi fost de ajuns ca să explic ce înseamnă open source), a răspuns simplu, ca orice om de la o revistă cu mușchi și ca Arhimede: „Bibelouri“. La asta chiar nu mă gîndisem. Bibelourile de ieri sînt stick-urile de USB de azi, dar înainte de a detalia analogia, hai să facem o taxonomie.

Prima sursă Google e Usbromania.ro, un fel de fetișiști ai USB-ului, nu numai în privința stick-urilor, ci și a altor chestii care se bagă-n respectiva priză, ca să mă exprim pe limba soacrei mele. Acolo găsești stick-uri în formă de vampiri, iepurași și alții. Toți cu un fel de degetar sau cască de polițist britanic în cap. Cam scumpi, 114 lei, dar vă puteți achiziționa un deget dezgustător, un șoarece carbonizat cu urechi roșii sau o gogoașă cu 75 în aceeași monedă. Un roboțel nichelat și un pic steampunk (căutați pe Wikipedia, parantezele mele sînt inutile!) m-a atras, în ciuda prețului de 135 de lei, dar cana de cafea mi-a dat o înțepătură în colecist. Osul mi-a venit să l dau cîinelui, iar popicul, designerului care a avut o asemenea idee de stick. Peste cap. Trec peste motociclete, sticle de bere și altele, ca să ajungem la Usbfactory.ro, care face tot asta – deci, cu siguranță, cerere de asemena orori există. Aici, am oscilat între dezgust și curiozitate la niște bijuterii stick, ca apoi să mă mir de jucăriile din bambus, unele atrăgător de simple, altele un pic înspăimîntătoare, ca USB-ul cîrlig de rufe. La Forme atipice, însă, n-am mai avut ce naiba să găsesc atipic; menționez, totuși, un Gînditor de la Hamangia verde, care poate să-și țină în mîini capul în care se află atît memoria propriu-zisă, cît și conectorul, probabil ca să-i înfigi în gaura gîtului ardeiul iute de alături. Ar mai fi și Dedemedia.ro, dar (fiindcă am consumat tot spațiul cu paranteze ca asta) nu mai pot spune despre el decît că are nu una, ci două categorii superflue, Forme atipice și Forme speciale (calculator de birou, căști, cauciucuri – nu mă pot stăpîni). Și cu asta trecem la metafizică.

Deci, de ce-a zis Ghiduc „bibelouri“? Păi, toate porcăriile enumerate mai sus sînt făcute și dăruite, cum-necum, cu dorința secretă de a fi expuse undeva, ca-ntr-o vitrină. Dar, spre deosebire de bibelouri, ele nu stau în vitrine luminoase, ci în sertare întunecate. Asta, dacă stau și nu se duc acolo unde se duc ele, USB-urile, atunci cînd se duc fără să le vadă nimeni.

În paranteză fie spus, am un copil de un an și șase luni. El înghite tot ce-i pică n cale, dar pînă acum USB-uri nu a mîncat, deci ceva păstrabilitate au în ele respectivele, așa cum sînt, vai de ele. Mă gîndesc că vitrina cu bibelouri era un decoct, o contragere a vremurilor vechi, un castel la scară, într-o cutie cu geamuri de sticlă, demonstrație că și noi, ca și alți locatari la bloc, ne tragem de undeva, din afara blocului. USB-ul e pe dos: etalează forme repetitive ale consumismului, gen banane, bere, burger, care vin de nicăieri și pot fi mîncate de oricine, cu excepția copilului meu, care n-are voie decît șaibe – și numai bio. Altfel spus, bibeloul, mai ales cel dezgustător, era un soi de încercare de conectare a burgheziei la vremuri idilice, aristocratice. Revoluția Franceză, de la 1789, și beleaua comunistă de la noi, de după 1947, nu s-au întîmplat în aceste enclave de cristal. Pe dos, USB-ul e, în toată paleta lui infinită de orori, o reiterare a ceva fără prototip, un obiect de serie, ca punte de trecere între consumism burghez și ceva nou, postcapitalist. Om vedea noi ce.

Dar numai pe dinafară și, pînă la urmă, toate formele alea de mai sus sînt „atipice“. Ceea ce puneam pe vremuri în vitrină ascundem acum în sertarele-cavou, fiindcă cultura materială a proliferat pînă la punctul la care nu mai poate fi transformată în muzeu. Ceea ce etalam pe vremuri în vitrină e ceea ce acum uităm în sertar, fiindcă nu ne îndurăm să aruncăm. La USB-uri, ochii noștri nu se mai plimbă prin spații fizice, ci doar pe ecran. De-abia acum îmi vine ideea și articolul meu s-a terminat: USB-ul e un bibelou cu mațele întoarse pe dos, al cărui înăuntru conține o virtualitate infinită de promisiuni. În fiecare motocicletă de plastic USB zac un ciobănaș și-o prințesă de porțelan care ne vor reaprinde iubirea, imediat ce-i vom descoperi, miraculos, pe ecran. 

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).

Foto: wikimedia commons