Este pentru prima oară cînd stau la hotelul Împăratul romanilor, în Sibiu, chiar în Centrul Vechi, în mijlocul a tot și a toate. De altfel, pentru cei mai mulți dintre turiștii de ocazie sau chiar pentru vizitatorii constanți, Sibiul înseamnă doar Piața Mare, Piața Mică și străduțele adiacente. Nici eu nu cunosc Sibiul periferiei, al cartierelor, al vieții obișnuite de zi cu zi, al micilor afaceri, al familiilor și grupurilor de prieteni, deși mi-aș dori să-l descopăr. Însă niciodată nu-i vreme pentru așa ceva, toți acești turiști (în special cei străini) și vizitatori (care ajung aici cu treburi sau pe la diferite evenimente culturale), printre care mă număr și eu, sînt atrași de centru, unde rămîn pînă la finalul șederii, învîrtindu-se haotic în cerc. Aici ești furat de detalii cum ar fi perne mari, umplute cu puf de gîscă și scoase la aerisit pe un pervaz, pisici care dorm pe scaunele goale ale teraselor, ganguri pitorești care nu dau, de fapt, nicăieri. Nu mai vezi deloc ansamblul și începi să-ți imaginezi că el de fapt nici nu există și că totul e alcătuit din -mici piese de puzzle care trebuie puse cap la cap. Așadar, de fiecare dată cînd ajung la Sibiu mă simt ca pe o insulă, înconjurată de un oraș, de fapt, total necunoscut.

Spre deosebire de hotelurile noi, cu camere ca niște capsule funcționale, Împăratul romanilor are personalitate: mobilierul alb, la limita dintre lux și kitsch, cu ornamente aurite, oglinzile, draperiile grele, camerele „princiare“ cu mochetă roșie, amabilitatea nativă a personalului, ci nu instruită pe la training-uri, într-o rețea hotelieră oarecare. Aceste hoteluri ar trebui să supraviețuiască doar pentru faptul că sînt încremenite în timp. Ferestrele camerei dau spre o stradă secundară, de la etajul trei, văd un segment de acoperiș cu acele enigmatice ferestruici în formă de ochi mijiți. La prima oră a dimineții, dacă ai fereastra deschisă, poți auzi fragmentat viața cetății. Vocile copiilor care merg la școală, muzicanți stradali care își încearcă instrumentele, două glasuri care își dau binețe – „Bună dimineața!“, cîntă glasul de femeie, „Bună ziua“, mormăie cel de bărbat care încă nu s-a trezit bine. Mi-aș dori ca în fiecare dimineață să am parte de astfel de zgmote ce se sparg aproape muzical și asigură normalitatea zilei care începe.

E un octombrie rece, cu vînt de creastă ce suflă cu putere pe străzile unui oraș înconjurat de munți. Nu putem să ne bem cafelele și să fumăm în fața hotelului, așa că traversăm „pietonala“ și ne adăpostim, cu ceștile în mîini, într-un gang de vizavi, într-o baltă de soare. Aici e călduț și e bine, ne punem ceștile chiar pe caldarîm, ca să ne putem aprinde țigările. Nu vorbim tare, încercăm să nu deranjăm pe nimeni, în spate sînt case unde locuiesc oameni, practic am intrat în curtea lor. La un moment dat, apare un nene care începe să închidă porțile, în urma noastră. Nu se grăbește, e un gest demonstrativ, vrea să delimiteze spațiul lui privat de strada turiștilor. Plecăm.

Nu-mi dau seama cum îi privesc sibienii, mai ales cei de vîrsta a doua înspre a treia, pe toți acești turiști care le-au invadat centrul orașului. Dacă îi acceptă pentru că își dau seama de beneficiile pe care le au de pe urma lor. Sau dacă, de fapt, s-au cam săturat de ei. Constat de fiecare dată că Sibiul are cel mai mare aflux de turiști pe metru pătrat dintre toate orașele din țară, indiferent de anotimp. Tot centrul este împînzit de terase și restaurante, de fast-food-uri, covrigării, clătitării. Te simți aici ca în orice burg fermecător, austriac sau german. Și aproape aceleași prețuri. De pildă, o bere Zăganu, la sticlă, într-un bar obișnuit – 19 lei. Total nerealist. În anumite locuri, ospătarii au o lentoare și o nepăsare în gesturi tipice anilor ’90. Nu se pricep la vinurile pe care le au în meniu. Cheamă un coleg care cheamă un alt coleg. Trece timpul, nimeni nu se grăbește. Sibiul își vede de viața lui de oraș liniștit. Așa vrea să fie perceput, așa și este. Și unii cerșetori sînt nerealiști, nu-ți cer un leu ca peste tot, ci 10 lei. Nu-mi dau seama nici de schimbarea de mentalități, dacă ea există, pentru că mereu șederea mea e prea scurtă. Mă degrabă mă lovesc de anumite mentalități și de un patriotism local, exagerat și uneori nefondat (aș putea să-i spun fudulie), pe Facebook. După episodul cu ursul, un sibian e revoltat că există oameni care atacă și incriminează orașul lui. Așa că declară că îi va scoate din listă pe toți „prietenii“ lui care au zis ceva de rău de Sibiu, nu înainte de a-i înjura cum se cuvine, de a-și băga și de a-și scoate. Ceva de genul „Te-ai luat de mama?!“. Povestea cu ursulețul se putea petrece oriunde în România, însă și acest gen de comportament nu demonstrează nimic altceva decît un provincialism naiv.

Terasele sînt ținute artificial „în viață“ cu încălzitoare sau învelite în folii de nailon. La ora prînzului, e o bucurie să te așezi și să observi. Tot orașul pare că se perindă prin fața ta. La masa de alături, un tînăr îi vinde unei doamne mai puțin tinere un aparat foto. Băiatul îi explică doamnei la ce folosește fiecare obiectiv în parte. Treptat se ajunge la povești personale. „Eu am fost mult plecat, dar m-am întors la Sibiu… nu știu, aici mă simt eu bine“, mărturisește tînărul, apoi mai spune, la plecare: „Dacă te mai pot ajuta cu vreun sfat, oricînd, cu drag!“ Nu e nici o idilă aici, e doar un firesc început de prietenie. Un cuplu de străini, 75 plus, și-au comandat cîte un pahar de vin roșu. E situația pe care am mai întîlnit-o de multe ori – după atîția ani de stat împreună, nu mai au ce să și zică. Așa că e scufundat fiecare în tăcerea lui, de fapt o tăcere comună, senină, care îi învăluie. Privesc strada, oamenii care trec și sorb din paharele de vin aproape în același timp. Cantitatea de vin din ambele pahare rămîne mereu aceeași. Au ajuns împreună pînă la vîrsta asta, au călătorit pe picioarele lor în România, la Sibiu, încă își pot permite, tot împreună, să bea cîte un pahar de vin, la ora prînzului, și încă se pot bucura de un oraș necunoscut. Nu știu dacă asist la un scurt moment de fericire din viața lor, însă oricum e unul de mulțumire deplină care mă înduioșează și se potrivește perfect locului. Orice oraș este în primul rînd o stare.