E o mică ipocrizie atunci cînd spui: „Eu nu mă atașez de obiecte, mă atașez de oameni“. Toți ne atașăm de obiecte într-un fel sau altul și avem diferite grade de dependență. În primul rînd, ar fi cele cu valoare sentimentală. De pildă, eu n-aș arunca în ruptul capului două rochii cusute de bunica mea pe vremea cînd trăia și era croitoreasă. Le țin și acum în dulap spălate, pe umerașe. Nu-mi mai vin, însă pretextul sub care le păstrez este că le voi folosi ca modele pentru alte rochii cîndva. Doar atunci cînd te muți dintr-o casă în alta îți dai seama cîte obiecte mărunte și inutile strîngi ca un hîrciog de-a lungul vieții. În cazul meu, e multă hîrțogăraie – zeci de agende mîzgălite cu note și începuturi de ceva, jurnale din adolescență (lacrimogene), reviste în care am publicat, Dileme vechi, pline de praf. Car aceste fragmente din mine, la diferite vîrste, dintr-o parte în alta, mă regăsesc și mă recompun de fiecare dată cînd mă mut, apoi le abandonez din nou în sertare și cutii. Alții fac la fel cu fotografiile sau cu suveniruri din locuri îndepărtate. Nu se poate explica logic ce ne leagă de toate aceste fleacuri, este mai mult decît nostalgie, poate că omul e de fapt alcătuit din nimicuri puse cap la cap.
Obiectele de care mă atașez cel mai mult sînt însă cele utile, indispensabile, cum ar fi laptop-ul. Obiecte cu care interacționez zi de zi, pe care le înjur și le trîntesc atunci cînd ceva nu iese cum trebuie și după aceea îmi pare rău, aproape că le cer iertare. M-am trezit ușor amorezată de prima noastră mașină, deși eu nu conduc, sînt veșnic în postura de copilot. Aici lucrurile sînt mai simple – mașina îți dă o mobilitate și, în același timp, o senzație de libertate, te atașezi, de fapt, de ceea ce face, nu de ceea ce este. Iar nostalgia, căci mereu trebuie să fie vorba despre ea, este legată de locurile pe unde ai călătorit cu mașina ta, nu de mașină în sine. Ciudat este că ea se declanșează chiar dacă nu ești șofer, nu „simți“ mașina în nici un fel, nu-i cunoști hibele și nu te enervează că iarna niciodată nu se dezaburesc geamurile.
În cele din urmă, am vîndut prima mașină unui băiat de la țară care voia să care cartofi cu ea dintr-un sat în altul. Și acum am o strîngere de inimă cînd mi-o imaginez deșelată de sacii de cartofi, prin hîrtoape, dacă o mai merge și n-a ajuns la fiare vechi.
Părinții mei și-au luat carnet de conducere și și-au cumpărat prima mașină, o Dacie „clasică“ berlină, după vîrsta de 50 de ani. La noi în familie nu exista un cult al automobilului, mergeam aproape oriunde te puteai duce pe vremea aceea, adică la munte sau la mare, cu trenul. Nu-mi imaginam un alt mod de a călători și nu-i înțelegeam pe cei care așteptau ani întregi să le vină rîndul pe listă ca să-și ia mașină. În anii ’80, cozile la benzină le depășeau pe cele la carne sau la unt, stăteai la ele nopți întregi. Am și acum în minte imaginea unei benzinării de la care pornea o coadă de cîțiva kilometri, mașini înșiruite una după alta și abandonate, șoferii își vedeau de treburile lor în timp ce așteptau „să se bage“ benzina. Nu era nici o bucurie să ai mașină pe atunci, așa că îi înțelegeam pe părinții mei. I-am înțeles și cînd și-au luat prima mașină – vremurile se schimbaseră. După ce și-au făcut ucenicia pe mai multe Dacii pe care nu le-au îndrăgit prea mult, și-au luat un Logan nou, din fabrică. E greu de închipuit că cineva se poate atașa de un Logan, o mașină atît de comună și plicticoasă. Cu Loganul îți faci treaba și atît. Însă de fiecare dată cînd urcam în mașină cu părinții mei și cei doi cîini, pe vremea aceea, care mă înghesuiau pe bancheta din spate, simțeam cumva că aici se instala un soi de „acasă“. Mașina era impregnată de atitudinea lor, de mirosul lor, de gîndurile lor, o personalizaseră. Era reconfortant și mă simțeam cumva în siguranță. Odată, m-am simțit o străină, o intrusă și am stat ca pe ace timp de cîteva ore într-un Jaguar cu canapele din piele și cu un tip la volan care îmi era antipatic. Parcă nici mașina lui nu mă voia acolo.
La un moment dat, tatăl meu mi-a pasat Loganul pe perioada iernii, el oricum nu prea îndrăznea să conducă prin București, mai ales pe vreme proastă. „Decît să stea degeaba la noi, mai bine o mai mișcați voi!“ Eram într-o perioadă fără mașină și am acceptat. Cam la două-trei zile mă suna să mă întrebe ce mai face mașina, cum întrebi de o rudă apropiată. Dacă am mai făcut drumuri cu ea și unde, dacă i-am pus benzină și cît, dacă i-am schimbat ștergătoarele etc. „Să nu zacă în parcare, că se descarcă bateria. Mai porniți-o și voi!“ Cînd a nins, a început să se agite și mai tare. „Să nu cumva să ieșiți cu mașina, că rămîne înzăpezită pe undeva… acum nu e vreme de mers!“ Și tot așa. Afară abia dacă se simțea o boare de primăvară cînd a hotărît că vine să o ia. Exact cînd chiar aveam un drum de făcut. „Mai las-o și tu trei zile… am o treabă cu ea“, i-am spus la telefon. După un moment de tăcere, a început să țipe în stilul lui, uneori amuzant, dar care alteori te calcă pe nervi: „Tu nu știi ce înseamnă că stai atîta timp departe de obiectul tău iubit!“ De data aceasta m-am enervat, desigur, însă după aceea m-a cuprins un soi de duioșie față de tatăl meu și obiectul lui iubit. Dar și față de obiectele mele iubite sau ale altora. În multe dintre poveștile mele pentru copii inventez obiecte însuflețite – de la nasturi la firimituri de pîine sau la batiste, chiar am scris odată o poveste despre o mașină Broscuța care se îndrăgostește de Tractorul, un ARO. Da, avem nevoie de cît mai multe suflete în jurul nostru, avem nevoie să le găsim chiar și acolo unde ele nu există, ca să nu ne mai simțim singuri.
