Într-o vreme alergam mult și fără rost. Pentru a-mi cîștiga existența, acceptam mai multe colaborări decît puteam duce, multe dintre ele plătite cu sume derizorii. În plus, mergeam mult pe teren pentru diferite jobulețe care aveau tangență cu jurnalismul. Treceam cu destulă lejeritate de la unul la altul, poate și pentru că eram foarte tînără. Însă habar n-am acum cît de bine duceam totul la bun sfîrșit. Îmi amintesc că am fost foarte mirată cînd mi-a povestit Dan C. (Mihăilescu) teoria lui cu oul, de fapt mai mult o glumă. Filmasem cu el un pilot de emisiune care n-a mai fost difuzată niciodată, a rămas încremenită în proiect, ca multe dintre încercările de atunci. Dacă nu cunoșteai pe cine trebuie, pur și simplu nu se legau lucrurile. Filmările duraseră două ore, se terminaseră puțin înainte de prînz, stăteam cu toții la o cafea, conversația era plăcută. Mai ales că Dan C. își încheiase „munca“ pe ziua respectivă. Mi-a spus atunci că el nu face decît un singur lucru important într-o zi, duce la îndeplinire o singură sarcină, iar în cazul de față sarcina fusese filmarea noastră. În rest, citește, bea cîte un pahar de vin, își trăiește pur și simplu ziua respectivă, bucurîndu-se de mărunțișurile ei, fără alte obligații. „Fac un ou pe zi!“, a zis el zîmbind. N-are nici un rost să te străduiești să-ți iasă mai multe „ouă“ și de ce ai face-o? Pentru cine? Un singur „ou“ e suficient, e o datorie îndeplinită, după care îţi poți părăsi cuibarul (creativ or ba). A doua zi, un alt „ou“ și tot așa.
Discuția aceea m-a urmărit peste timp, mai ales cînd am dat de job-uri (la mine sau la alții) care prespuneau înainte de toate multitasking – capacitatea de a duce la îndeplinire mai multe sarcini diferite, într-o perioadă scurtă de timp. Job-ul de jurnalist este, de fapt, unul dintre ele – scrii, redactezi, mergi pe teren, iei interviuri, mai nou filmezi, fotografiezi, postezi pe net. Multitasking-ul e la putere și în mai toate job-urile de tip corporate. Pe lîngă omniprezentul „spirit de echipă“, e o condiție care presupune că angajatul este dinamic și destupat la minte, poate să facă față mai multor deadline-uri care se suprapun și altor situații stresante. Culege polenul și, în același timp, face și mierea. Iar dacă tot sîntem în zona de comparații cu regnul animal, ne putem imagina un păianjen care își țese pînza în timp ce se uită la TV, leul care joacă table în timp ce vînează, pinguinul care croșetează în timp ce-și clocește oul? E amuzant, însă imposibil. Doar omul a ajuns la acest încîntător grad de evoluție, cel de a face mai multe lucruri în același timp. Desigur, s-a scris mult pe tema multitasking-ului. Ca un amănunt, termenul a apărut în 1965, într-un ziar al companiei IBM, într-un articol care descria cît de „deștept“ este IBM System/360 și cum poate să îndeplinească mai multe sarcini simultan. După aceea, termenul s-a extins la oameni care se pare că încearcă să ajungă din urmă computerele. În anumite studii s-a demonstrat că o astfel de abilitate umană, de fapt, nu există, nu înseamnă decît risipă și deficit de atenție. Omul nu este în stare să îndeplinească decît o singură sarcină, să facă un singur „ou“. O duce la capăt și se apucă de alta. Însă angajatorii n-au mai ținut cont de aceste studii, odată ce au introdus în descrierea job-urilor multitasking-ul.
În societatea noastră, discuția se poate extinde. Multitasking-ul li se potrivește românilor ca o mănușă, pentru că, precum se știe, se pricep la orice. Îți vine o echipă de zugravi acasă. Îți declară de la bun început că ei fac de toate – dau cu bidineaua, repară, dărîmă pereți (în concluzie, sînt și constructori, și au viziuni de arhitecți). Cu gresia și faianța rezolvă tot ei, nu se pune problema să chemi faianțari special pentru asta. Ce, ei nu au tot două mîini? Meseriașul român e născut multitasking, înainte de computerul IBM. Apoi „s-ar băga“ (dacă îi lași) și un pic pe la țevile din baie și pe la instalația electrică. Cu cît e mai mult de muncă, cu atît e comanda mai substanțială. La final, își trimit și nevestele să-ți facă curat după ei. Alți bani. Dar „te-au rezolvat“. Totul se face de mîntuială și în mult mai mult timp decît preconizai la început. Și te costă triplu. Specialiștii în aparate de aer condiționat, pe timp de iarnă, cînd nu mai e sezon, devin specialiști în centrale termice. Cînd chiar n-au ce face, mai repară și frigidere. Șoferii din televiziuni sau de pe la studiourile de film devin în scurtă vreme producători: „Ce, parcă nu știu eu cu ce se mănîncă filmu’ ăsta?“ După o vreme, operatorii nu mai sînt mulțumiți cu statutul lor (de „tehnicieni“ care nu iau laurii și, în fond, ei au filmat filmu’, nu-i așa?) și vor să fie regizori. Poeții se apucă de artă modernă și de instalații, criticii devin scriitori și tot așa. Nu mai înțelegi, de fapt, cine la ce se pricepe cu adevărat. Nu zic că e greșit, însă la un moment dat începe să devină obositor și neproductiv. Și, nu știu alții cum sînt, însă mi-aș dori să trăiesc într-o țară în care anumiți oameni să se priceapă la anumite lucruri. Să știu că, dacă am nevoie de o șaibă perfectă, pot să merg la omul care face cele mai bune șaibe, iar în timp ce lucrează la șaiba mea nu-i mai face altuia o piuliță. E adevărat că, în domeniile creative, lucrurile se pot completa și combina cu succes și chiar originalitate. Însă în scurtă vreme și acolo va fi o varză totală, atîta timp cît părinții din prezent îi învață de mici pe copii cu multitasking-ul, îi dau și la pian, și la desen, și la actorie, și la balet. Simultan. Și îi încurajează, le spun că sînt buni la toate. Oare ce-o să se aleagă de acești copii?
De ceva ani încoace, nu mai suport multitasking-ul. Îmi place să fac mai multe lucruri, însă nu deodată. Aș vrea să termin pe îndetele o „sarcină“ (creativă), să mă bucur de ea, să-mi iau o vacanță înainte să mă apuc de alta. Aș vrea să fac doar un „ou“ pe zi și mă gîndesc cu duioșie la Dan C. și la chipul lui senin și într-un fel mulțumit cu care a plecat de la filmarea noastră, după ce „oul“ său venise pe lume. Și sînt zile în care n-am chef să fac „ouă“ deloc, pur și simplu nu-mi vine. Atunci ies pe stradă, merg în Piața Obor, mănînc mici și beau bere ieftină, joc un joc, citesc sau văd un film bun. Și nu mi se pare că am trăit deloc degeaba. Nu în fiecare zi trebuie să avem satisfacția datoriei îndeplinite care mie, cel puțin, mi-a fost insuflată din copilărie, prin niște versuri tembele: „Cînd te duci seara la culcare / Şi-ți pui o mînă sub obraz, / Să te-ntrebi cu-ngrijorare / Ce am făcut eu oare azi?“ Uneori e minunat să spui: azi nu am făcut nimic.
