La un moment dat, am lucrat într-un trust de presă – de fapt, un trustuleţ, căci nu avea mai mult de trei-patru publicaţii – unde rolul meu era cel de „reporter special“, care livra materiale cu „crime şi mister“ pentru o revistă tabloid (un soi de Infractoarea mov tîrzie). Îmi convenea jobul – era binişor plătit, iar sediul trustului se afla la doi paşi de casa mea, într-o vilă cochetă. În plus, n-aveam mare lucru de făcut, în afară de a umple două-trei pagini săptămînal, cu borfaşi, violatori şi criminali în serie, şi de a vîntura agenţiile de presă, în căutarea unor ştiri „speciale“ – acolo unde vedeam sînge, dădeam copy şi paste. Veţi spune că practicam un soi de prostituţie, însă atmosfera din trust era suficient de interesantă ca să inspire vreo trei nuvele, poate şi un roman (încă nescrise). În primul rînd, aveam şi noi mogulul nostru (că tot începuseră să fie la modă) – de fapt, un mic mogul. Ca orice mogul care se respectă, nu prea dădea pe la trust, îl conducea „din umbră“. Uneori, îi vedeam Mercedesul cu geamuri fumurii parcînd în faţa vilei şi toată lumea intra în priză: „A venit!“ Toate ţigările se stingeau, hăhăielile încetau, fiecare muncea cu încrîncenare, la biroul său. Ciudat cum se comportă în general oamenii vizavi de o autoritate supremă, dar absentă! Paşii lui se auzeau pe scări, însă niciodată nu intra în redacţii, dispărea în marele său birou de la etajul doi, unde se petreceau lucruri misterioase. Treburi de mogul! O singură dată, chiar în ziua în care mă angajasem, s-a întîmplat un incident: micului mogul „i se furase“ din marele său birou laptop-ul şmecher, ultimul tip. A avut loc o anchetă şi au fost date afară două femei de serviciu, plus o secretară. Pînă la urmă, am aflat că mogulul îşi găsise computerul în celălalt birou, de la celălalt business (totdeauna, mogulii au mai multe), dar era prea tîrziu să se mai facă ceva pentru oamenii daţi afară. Cred că, ulterior, s-a bucurat – a scăpat, dintr-un foc, de trei guri de hrănit. De-atunci n-am mai avut femei de serviciu şi una dintre sarcinile noastre, ale jurnaliştilor, a fost să ne facem curat la locul de muncă.
O singură dată am participat la o şedinţă cu mogulul, „în borcan“, adică încăperea cu pereţii din sticlă unde se petreceau cele mai importante lucruri din trust (de obicei, aici se trăgeau perdafurile, se aplicau sancţiunile, iar angajaţii îşi făceau autocritica). Pe atunci, astfel de spaţii tipic corporatiste abia apăruseră prin firme. Acesta era improvizat, meschin. Ne-am înghesuit aici toate redacţiile şi departamentele, am stat pe jos şi călare pe mese, ca să-l ascultăm pe mogul. Nu mi-amintesc mai nimic din discursul său mobilizator, doar o singură replică memorabilă (apropo de tabloidizarea presei, care şi ea era la început): „Asta e, trebe să dăm poze cu femei goale şi să scriem despre jafuri şi crime, ca să aibă ce mînca şi oamenii de ştiinţă!“ În trust exista şi o revistă decentă, de „ştiinţă şi tehnică“, la care lucrau trei oameni. Aceştia erau, în viziunea micului mogul, „oamenii de ştiinţă“. „Locomotiva“ financiară a trustului (de fapt, o locomotivuţă, căci vorbim de un trustuleţ) era o revistă erotică, sub licenţă.
În afara vizitelor rare ale mogulului, în trust era linişte, toată lumea îşi vedea de treabă sau, cînd nu avea şi trebuia „să stea la program“, se organizau campionate de Pinguinul, pe departamente (un joc online în care trebuia să izbeşti pinguinul cu bîta şi să alunece cît mai departe pe gheaţă. Ulterior, a fost înlocuit de un altul, mai popular, în care erai berbec şi trebuia să regulezi oi). Revistele apăreau la timp, ba chiar se şi vindeau, salariile intrau pe carduri. Însă tot aveam un ghimpe în coaste: redactorul-şef. Un ins chiar simpatic, de altfel, în viaţa lui particulară, dar care, în cea profesională, numai asta făcuse – fusese redactor-şef. Cred că ieşise redactor-şef de pe băncile şcolii şi îşi însuşise perfect un anumit tip de comportament. Şi anumite replici. De pildă, dacă întîrziai la muncă, auzeai mai întîi un „Hm!“ dinspre biroul lui (plasat strategic, chiar lîngă uşa redacţiei), apoi: „Tu eşti sigur că mai lucrezi aici?“ În ziua „de predare“, stătea în spatele tău cînd redactai ultimele ştiri sîngeroase şi te supraveghea. „Mai repede, că-i tîrziu!“ Şi ţi se dubla viteza de tastare. La şedinţa „de sumar“, era plin de idei şi aştepta să îi fie lăudate propunerile. Iar cînd te chema „la borcan“ era de rău. Cu ochii plecaţi, îi înghiţeai mustrările, în timp ce încercai să nu pufneşti în rîs, căci colegii se scălîmbăiau şi scoteau limba, dincolo de peretele din sticlă.
După şase luni, am renunţat la rolul de „reporter special“ şi, după alte şase, micul mogul a decis să închidă trustul, pe motiv că „nu se mai merită“. Şi aşa, oamenii de ştiinţă au rămas pe drumuri!
