Prima oară a venit în România la sfîrşitul anilor ’90, la un soi de multicultural meeting. Mic, negricios, cu origini mexicane, la a doua sau a treia generaţie în State, surîzător, se recomanda: „Jay from L.A.“, apoi rîdea ca şi cum ar fi făcut o glumă bună. Era singur între opt femei de vîrstă mijlocie, toate cu veleităţi scriitoriceşti, „fugite de acasă“ într-o presupusă aventură în Europa de Est, şi şi-a luat în serios rolul de a întreţine doamnele. L-au adoptat imediat, Jay avea ceva atît din soţii, cît şi din feciorii lor americani, abandonaţi pentru zece zile. Galant, cu iniţiativă şi cu mici momente de răsfăţ. A vrut să vadă Casa Poporului, a văzut-o. Doar pe dinafară, i-a fost îndeajuns. L-a entuziasmat periplul pantagruelic prin Bucureşti, pe care noi, gazdele, l-am pus la cale. Aparent, i-a plăcut tot: berea locală, mititeii lui Cocoşatu, fuduliile de la Nicoreşti, papanaşii. A doua zi, ne-am întîlnit pe la prînz. Era mahmur, s-a dres cu o votcă şi a recunoscut spăsit că de dimineaţă mîncase la McDonald’s pentru că i se păruse mai safe.

S-a întors în România pe neaşteptate, după aproape patru ani. Acelaşi Jay from L.A., actor şi scenarist. Se pare că rămăsese cu ceva de pe urma primei vizite, ceva nedefinit, o nostalgie. Sau cu o curiozitate prea puţin satisfăcută. România i se păruse exotică. Adusese cu el şi un scenariu, voia să facă un film aici – de fapt, un sfert de film. Acţiunea filmului se petrecea în trei ţări diferite, posibil cele care îl marcaseră cel mai mult în călătoriile sale: Islanda, Thailanda şi România. Partea din România era una SF – peisaj industrial şi clone, chiar o revoluţie a clonelor. Film scump, însă se pare că existau producători interesaţi şi ne-a enumerat cîteva nume, desigur, din L.A. N-auzisem de nici unul. „Cît costă să filmezi la Casa Poporului?“ a întrebat. Alte repere nu prea avea. Am vizitat împreună fabrici şi uzine, hale dezafectate, 23 August, maidane. Entuziasmul lui Jay creştea. Descoperea acea Românie pe care şi-o imaginase în LA-ul lui, un imens decor de film, cu el în rolul principal. În a doua seară, ne-a mărturisit că ar vrea să-şi găsească o fată şi să se stabilească aici. I-am spus să fie atent la fete, căci de obicei ele vor să se stabilească la el, în America. A rîs. În a treia seară a fost singur într-un club, a agăţat o doctoriţă, dar, pînă la urmă, n-a fost pe placul lui. Era prea sofisticată. Voia ceva simplu, din popor. A plecat din nou, plin de vise. În aeroport, ne-a asigurat că o să facă filmul cu clone, tăiase deja din scenariu părţile islandeză şi thailandeză. Nu mai exista decît România, unde, eventual, îl aştepta o ipotetică fată cu care să se însoare. Era plin de încredere, acea încredere naivă pe care doar un american poate să o transmită, o încredere standard, învăţată la şcoală; apoi şi-a luat zborul spre L.A.

N-a mai venit a treia oară. Un timp, am ţinut legătură pe Internet. La început, îi ascultam pe Skype speech-urile mobilizatoare: are promisiuni, a mai întîlnit trei producători noi, ar vrea să modifice scenariul (ce ar fi ca pe lîngă clone să existe şi nişte zombie?), parcă totuşi n-ar renunţa la episodul thailandez (cunoaşte acolo o fată care...). Mereu încheia cu: „It will be a great film!“ Treptat, însă, entuziasmul a început să-i scadă, apoi n-a mai dat nici un semn de viaţă. Am aflat că s-a însurat cu o americancă cu origini mexicane, a doua sau a treia generaţie, şi că face filme de prezentare pentru firme de instalaţii şi utilaje industriale.

Ulterior, am văzut un blockbuster SF cu clone, al cărui scenariu, deşi nu se petrecea în România, semăna izbitor de tare cu cel al lui Jay. Cine ştie prin ce sertar din L.A. o fi nimerit, din întîmplare...