Înainte de Iran au fost persanii din cărţile de istorie, războaiele cu grecii, „Dariu al lui Istaspe“ şi apoi o pauză, pentru că filele manualelor noastre nu mai conţin nimic despre subiect. Manualele de geopolitică din Occident continuă însă cu războiul de zece ani cu Irak şi transformarea într-o republică islamică. Înfloreşte cu răutate şi fatwa împotriva lui Salman Rushdie, semn clar al unei radicalizări în cetatea persană reprezentată de Persepolis – filmul de animaţie care ne povesteşte totul cu candoarea vocii noastre intime, filmul surprinzînd suav transformările societăţii iraniene şi trăirile unei fetiţe într-o lume unde, din păcate, nu există decît alb şi negru. Şi pentru noi dispar culorile cînd ne gîndim la draga noastră dictatură cvadragenară şi la cum ar fi arătat ea astăzi dacă ne-am fi aflat tot în blocul comunist. Însă toate acestea nu sînt decît fragmente repede învelite de ceaţă şi uitate prin cine ştie ce cotlon al minţii. Pînă cînd vine un fir alb care să le înşire pe toate. Iar acest fir alb porneşte de la simpla realitate: ştim foarte puţine despre noi înşine şi despre cei care locuiesc în aceeaşi ţară cu noi. Străinii de printre noi sînt oglinzi atît de fascinante, încît nu ne pierdem timpul cu a-i întreba cum ne văd ei pe noi şi cum văd bucata noastră de sud-est al Europei, pardon, parte deplină din Europa, geografic vorbind. Iar străinul cu care am băut un pahar de vin cu scorţişoară acum ceva timp era „persan, nu iranian. Sînt foarte mîndru de ţara din care provin şi de istoria ei, chiar dacă îmi e ruşine de conducătorii ei actuali. Traiul la mine acasă e plin de constrîngeri şi de absurdităţi, dar sînt sigur că nu va mai dura mult. Lucrurile se vor schimba şi mă voi putea întoarce în ţară“. O conversaţie te obligă să pui cap la cap piesele ca să integrezi puzzle-ul în universul propriu. Chiar dacă Teheranul e la aceeaşi distanţă de Bucureşti ca Madridul, Iranul e extrem de mic în universul nostru mediatic. Avem mai multe ştiri despre Luxemburg decît despre Iran, care, dacă nu ar avea politicieni caraghioşi, ar fi şi mai în umbră. Mai ales că nouă ne place obscuritatea din cauza căreia ne plîngem atît de des, dar pe care o practicăm magistral cu alţii. Aşa că am vrut să aflu mai multe despre Iran prin noua cunoştinţă. Reflexul contemporan? O raită pe net ca să-l adaug ca prieten. Răspunsul lui amuzat: aici e uşor de făcut acest lucru, dar în Iran viteza Internetului nu depăşeşte viteza melcului, iar reţelele de socializare sînt interzise. Un Internet alb-negru am zice.   

Internauţii persani  

Iar povestea continuă: după ce au înfiinţat versiuni locale ale McDonald’s şi KFC, respectiv McMashallah şi SFC, minţile conducătoare iraniene au venit cu ideea de a crea şi un „Internet“ plin de culoare locală, fără nimic obscen, adică fără vreo urmă de influenţe occidentale. Cu numele de Iraniannet, acesta va fi operaţional în aproximativ un an şi jumătate şi de el vor putea profita 10 milioane de utilizatori. Totul cu ajutorul tehnologiei europene, care – lucru extrem de interesant – prin trustul finlandezo-german Nokia-Siemens a jucat un rol important în depistarea cyber-disidenţilor acum doi ani, furnizînd Republicii islamiste mijloacele pentru a bloca accesul la diverse site-uri, dar mai ales informaţii despre cetăţenii ce se opun regimului, prin spionarea activităţii lor online şi a interacţiunii de pe reţelele de socializare. Europa – apărătoare a libertăţii şi a valorilor umane doar pe vechiul continent, celelalte nu se pun la socoteală. Există şi veşti bune în schimb, îmi spune cu un zîmbet misterios persanul român. Reţeaua tradiţională de Internet va fi în continuare disponibilă (cu excepţia YouTube, Facebook şi a CNN bineînţeles), iar noutatea pe care o introduce acest proiect va fi fibra optică ce va creşte limita actuală de 128 Kbps. Chiar şi în aceste condiţii grele, iranienii, sau mai degrabă persanii, reuşesc să ajungă pînă la urmă la emisiunile sau conţinutul dorit recurgînd la subterfugii. Folosind proxy-uri, aceştia se pot conecta la orice doresc. Ceea ce ne dă o imagine plăcută despre Internet, care poate fi astfel ca o carte de colorat: fiecare îşi alege propriile reguli cromatice. Libertatea în cîteva clicuri, libertate ce apare prin strecurarea printre cortinele pline de măşti: pe Internet e uşor să fii anonim şi să te poţi elibera de orice constrîngere. Aş spune că Internetul este un teatru spumos prin care ajungem la orice dorim, inclusiv la coşmaruri de nedorit. Totul – la o aruncătură de deget. 

Aşadar, una dintre cele mai importante arme ale cenzurii iraniene a Internetului a fost limitarea vitezei de descărcare la 128 de Kbps, măsură impusă de guvern furnizorilor de Internet. Aceasta se adaugă altor surprize în ceea ce priveşte telecomunicarea. Semnalul telefoanelor nu e foarte puternic, se întîmplă destul de des ca o convorbire telefonică să fie pur şi simplu întreruptă, la fel cum se întîmplă şi cu conexiunea la Internet. În aceste condiţii, revolta iraniană de la ultimele alegeri, numită şi revoluţia de pe Internet sau Twitter, pare cu atît mai uimitoare. Mai ales după ce parcurgem lista de delicte ce pot fi comise pe Internet şi care sînt pedepsite cu ani grei de închisoare: orice site contrar moralei sociale este interzis (pornografie, prostituţie etc.), la fel ca orice site ce nu respectă valorile religioase sau sociale sau vreun site ostil guvernului sau vreun site care să permită eludarea sistemului de control guvernamental. Cu cît parcurg lunga listă, cu atît se lăţeşte lista de paranteze ce reprezintă zîmbetul prelungit al interlocutorului meu persan. Acasă la ei, nu stau să se gîndească la cîte legi încalcă atunci cînd se uită la emisiunea preferată sau cînd dau peste femei goale. În schimb, sînt extrem de conştienţi că riscă cîţiva ani de puşcărie pentru un lucru atît de banal ca navigarea pe Internet. Persanul îmi spune în schimb că nu există doar frică, ci şi multă inventivitate. Mi-a dat şi un exemplu elocvent: recentul film Cronicile unui Iran interzis de Manon Loizeau, o jurnalistă care a vrut să realizeze o peliculă într-o ţară interzisă jurnaliştilor. Sute de iranieni au contactat-o pe Facebook în urma unui reportaj ce vorbea despre alegerile măsluite şi despre o generaţie asuprită. În cîteva luni, i-au fost trimise aproape 400 de ore de filmuleţe. Manon Loizeau a mers mai departe şi a trimis minicamere de filmat în Iran pentru a surprinde pe ascuns realitatea din această ţara. Iar stick-urile USB au ajuns în Franţa ascunse în dresuri sau prin ciorapi pentru a alcătui filmul. „Am vrut să fac auzită o voce pe care nu o mai auzim. Am vrut să fac cunoscută represiunea despre care nu se mai aude nimic de doi ani. Am vrut să povestesc despre dovezi de curaj nemaipomenit.“ 

Iranul din exil 

Tot despre curaj a fost vorba şi în The Daily Show cu Jon Stewart, o emisiune satirică din Statele Unite, cu mult umor, ce colecţionează prostiile din domeniul mass-media şi al politicului de pe mapamond. În luna ianuarie a acestui an, Jon Stewart le-a luat un interviu lui Kambiz Hosseini şi lui Saman Arbabi. Aceşti doi iranieni expatriaţi în Statele Unite realizează o emisiune satirică difuzată şi online, intitulată Parazit. Spicuind din interviul lor: „Facebook-ul e bineînţeles interzis în Iran, iar calculatoarele sînt un lux. Iar în Iran toţi cei un sfert de milion de fani care au dat Like emisiunii pe Facebook îşi riscă libertatea“. Jon Stewart s-a înclinat pe bună dreptate în faţa celor doi care sînt vizaţi şi atacaţi frecvent de guvernul iranian. Dar, ca să-l parafrazăm pe Saman Arbabi: iranienii radicali îi alimentează pe iranienii care vor să fie liberi. Iar cum pentru a fi liber îţi trebuie mai multă creativitate decît pentru a cenzura, vor exista mereu cei care vor considera paginile în alb şi negru ca pagini de colorat. 

Florin Spătaru este filolog şi lucrează în marketing online.