În weekendul care a trecut, m-am nimerit producător de locaţie la un reality show aflat în stadiul incipient, pe care o să-l vedeţi pe un post de lifestyle, dacă totul se desfăşoară conform planului. Protagonista butona pe iPhone ori de cîte ori avea răgaz. E o banalitate?
Ca gest cotidian, sigur că da. Dar în gest e ceva mai ascuns, un lucru pe care William Gibson – cel cu Neuromancer şi inventatorul cuvîntului cyberspaţiu – îl observă într-una dintre scrierile lui: iPhone-ul tinde să înlocuiască fumatul în locurile publice. Cum şi de ce ne vine să ne lăsăm de fumat e clar, dar de ce sîntem atît de obsedaţi de conectare şi dispozitive mobile? În primul rînd, avem nevoie de o preocupare pentru momentele în care sîntem singuri în public şi în care – ca să citez din Sorescu – „nu ştim unde dracu’ să ne ţinem mîinile“. Cu Sorescu, încă sîntem pe lumea asta, ne găsim un rost pentru momentele în care nu avem rost. Dar de ce ne-am preocupa de iPhone? Fiindcă spaţiul fizic în care ne aflăm nu e prea ofertant şi fiindcă iPhone-ul – sau alt dispozitiv asemănător – ne cufundă într-un alt spaţiu, virtual, în care oferta socială e mult mai bogată şi putem regăsi nu chipuri şi siluete, dar măcar nume, emoticoni şi greşeli de scriere repetitive, familiare, ale unor oameni pe care îi cunoaştem, în persoană sau măcar prin conexiunea la reţele sociale. Iar dacă îi cunoaştem, chiar dacă aproximativ, probabil că şi ei ne cunosc în acelaşi fel pe noi, cel puţin în varianta mutantă şi reducţionistă de pe Facebook. Ceea ce duce la ideea că sîntem cu un picior – sau, mai exact, cu două degete, mari, cele cu care folosim tastatura atrofiată de pe touchscreen-ul dispozitivului mobil – acolo. Dar şi cu mintea, cu persoana, aşa cum era Roxana, fata din reality show, în pauzele de filmare. Facebook şi altele ca el sînt suma prelungirilor fiecăruia dintre noi, a meşelor de creier, de personalitate, a unei versiuni mai difuze, dar mai vaste a fiecăruia dintre noi. „Extensii ale creierului uman şi sistemului nervos, capabile să supravieţuiască morţii individului – poate“, numeşte toate acestea acelaşi William Gibson. Trimiterea la ce se întîmplă cu parolele şi conturile noastre după ce nu mai sîntem e la îndemînă.
Conectîndu-ne, ne construim aşadar un surplus personal, un fel de proteză virtuală care tinde să anuleze distanţele geografice, fără a le elimina. Iar consecinţele acestei aparente distracţii sînt de luat în considerare. E şi faptul că Internetul şi reţelele sociale par încă ceva fulgurant, imponderabil, lipsit de miză existenţială profundă, dar – inginereşte vorbind – memoria Google şi a altor entităţi virtuale e mai solidă şi mai persistentă decît orice ne-am putea imagina ca suport de hîrtie, peliculă de celuloid şi alte suporturi de informaţie purtătoare (şi) de prestigiu, omologate social. Dar, în acelaşi timp, pe nesimţite, începem să ne deplasăm tot mai mult dincolo, prin gesturi futile ca butonatul telefonului, în momente în care ni se pare că nu avem o viaţă şi căutăm un surogat în locul ei. Fata cu care am bătut coclaurile pentru reality show, Roxana (Nemeş – nu sînteţi în target, o să uitaţi acest nume, deci nu pot fi acuzat de reclamă, chiar şi dacă citiţi acest text pe ecran şi o căutaţi pe Google), n-ar exista decît pentru mine, pentru iubitul ei şi alţi cîţiva prieteni, dacă nu s-ar propaga pe Internet, dar şi prin ce cîntă, televiziuni, ziare şi alte prelungiri. Posedă deja rudimente de celebritate, dar nu la asta ar trebui să ne gîndim în mod egoist. Ci la cele 15 minute faimă ale lui Warhol: persona noastră virtuală înseamnă deja mai mult decît ne-am fi dorit. Iar ăsta e un lucru pe care îl aflăm de-abia la multă vreme după ce ne-am conectat şi tăvălit inocent prin iarba virtuală.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
Foto: en.wikipedia.org
