Într-un comentariu postat pe Facebook la articolul meu de săptămîna trecută despre CNA şi ştirile cu orori care se dau la televiziunile noastre, o cititoare din Cluj, Myela Sticeye, scria: „Ştirile astea mie îmi par să fie un substitut al execuţiilor publice, fie un mod prin care omul amărît şi limitat se poate simţi fericit privind mizeria altora. Îmi amintesc cum o mătuşă de-a mea, analfabetă şi în prag de senilitate la 90 şi ceva de ani, le urmărea cu religiozitate şi îi compătimea pe toţi criminalii şi pe toate victimele, făcîndu-şi cruci infinite şi rugîndu-se de-a valma pentru sufletele lor, în acelaşi timp mulţumind lui Dumnezeu că ea e sănătoasă şi ferită de astfel de primejdii...“ 

Scriam şi eu, acum cîtăva vreme, că torturile şi execuţiile medievale din piaţa publică au un corespondent astăzi în ştirile cu hăcuiri, sfîrtecări sau violuri... Se pare că interesul pentru astfel de lucruri tari ţine de natura umană şi nu depinde de vremuri. 

Spre deosebire de cititoarea noastră însă, nu cred că dorinţa de a vedea violenţe se întîlneşte numai la oamenii simpli, needucaţi. Ca şi pornografia, imaginile violente reprezintă un surogat destinat unor nevoi primare, iar acestea nu prea devin după facultăţi. Am cunoscut, de exemplu, oameni culţi şi inteligenţi care mi-au mărturisit că au căutat pe Internet imaginile necenzurate cu decapitările realizate de fundamentaliştii islamici, cînd acestea erau la modă. De ce-ai vrea să vezi aşa ceva? – îi întrebam. Pentru că asta e realitatea, decapitările fac parte din lumea în care trăim – mi se răspundea. A privi aşa ceva era, deci, o formă de cunoaştere. Ştiu, de asemenea, oameni la fel de culţi şi de inteligenţi care se uită regulat la mizeriile de la OTV sau la telenovele. Totul a început cu o curiozitate, cu dorinţa declarată de a „studia fenomenul“ sau de a vedea „spectacolul grotesc al naturii umane“, dar se pare că fenomenul studiat i-a prins în mrejele lui. La fel ca pornografia, deci, spectacolul violenţei, bălăcăreala umană sau melodrama ieftină pot crea dependenţă. 

De ce sînt interesaţi oamenii de imagini cu dezastre şi cu semenii lor sfîrtecaţi? Explicaţia pe care-o dă cititoarea noastră este plauzibilă: telespectatorii stau confortabil în fotoliul lor, unde nimic nu-i atinge, şi se felicită că, în ciuda nenorocirilor la care asistă, ei supravieţuiesc. S-ar putea să mai joace un rol în această ecuaţie şi niscaiva atavisme de violenţă, pe care telespectatorul le poate astfel resuscita. Într-o lume din ce în ce mai paşnică şi mai civilizată, unii au totuşi nevoie să-şi trezească animalul din ei, ca să simtă că trăiesc cu adevărat. Nu în ultimul rînd, cred că este vorba de o legitimă dorinţă de cunoaştere. Şi nu orice fel de cunoaştere, ci a unuia dintre cele mai mari mistere cu care ne confruntăm – moartea. De ce nu ne putem abţine să aruncăm măcar o privire la trupul întins pe catafalc, chiar dacă nu am cunoscut omul în timpul vieţii? De ce sîntem frustraţi (deşi nu o recunoaştem) cînd televiziunile blurează imaginile cadavrelor? De ce există oameni interesaţi să urmărească pe Internet cum alţi oameni îşi dau duhul? Pentru că astfel au impresia că vor şti mai multe despre moarte, că vor fi ceva mai pregătiţi pentru momentul în care le va veni şi lor rîndul. Cam la fel se întîmplă şi cu adolescentul care se pregăteşte pentru „marele moment“, începutul vieţii sexuale, studiind cu atenţie revistele deocheate. (Cînd va ajunge însă la acel mare moment, va vedea că lucrurile stau puţin altfel...) 

N-aş vrea să închei, totuşi, în această notă. Faptul că apetenţa publicului pentru ştiri violente ar ţine, cumva, de cunoaştere nu le face mai puţin blamabile. Ele pervertesc mintea spectatorului, iar colecţia de orori strînse buchet într-o emisiune de ştiri nu face altceva decît să inducă o percepţie falsă asupra realităţii. Trăim într-o lume violentă – cum spune clişeul –, dar, din fericire, nu într-atît de violentă.