Viaţa pare atît de simplă în satul acela mic din inima secuimii! Biserica. Şcoala. Căminul cultural. Şi cercul se închide. Biserica e mică şi albă. Domină satul de pe un deal ca o spinare de animal obosit de muncă. Mă ridic pe vîrfuri, pun mîna streaşină la ochi şi mă uit pe geamul pătrăţos. Înăuntru – rînduri goale de bănci, o pianină şi steagul Ungariei arborat într-un colţ. Cînd e slujbă, cel puţin jumătate dintre cei 100 de locuitori ai satului îşi ocupă tăcuţi locul în băncile bisericii. E construită în secolul al XVIII-lea, după modelul bisericilor din zona Săcele şi cu meşteri tot de acolo. Are un clopot mare şi vechi.

 

Pustiu… sau poate doar liniştit 

Satul Măgheruş (sau Sepsimagyarós) din Covasna e, însă, ceva mai vechi decît biserica. Şi decît clopotul. Prima descriere a apărut în urmă cu 500 de ani. De atunci a fost locuit doar de maghiari, toţi de religie reformată. Cînd nu aveau biserica lor în sat, la sărbătorile mai importante mergeau grupuri-grupuri, peste dealuri, la Lisnău sau la Săciua, preţ de 5 kilometri. Apoi, în 1748, a început construcţia bisericii din satul lor. A durat patru ani.

Viaţa bisericii a fost de atunci cînd bună – cu preoţi devotaţi, care-i făceau pe oameni să se simtă „păstoriţi“, cînd mai rea. Pustie, cu lacătul pe uşă ani la rînd, căci nu se găsea nimeni să vină să slujească în satul mic, ascuns printre dealuri, la vreo 10 kilometri de drumul principal care leagă Braşovul de Tîrgu Secuiesc. 

Şi viaţa satului a fost cam la fel: cînd bună, cînd rea. Colectivizarea i-a gonit pe oameni spre oraşe. Multe case sînt şi acum părăsite. Unele au fost transformate în „case de vichend“ – cum avea să le numească pastorul reformat Szasz Csaba. La Măgheruş locuiesc azi, aşa cum spuneam, 100 de oameni, la care se mai adaugă în „vichend“ vreo 50. Pastorul Szasz Csaba nu e de-al locului. A venit la Măgheruş în 2004. Că… „aşa au vrut Dumnezeu şi autorităţile bisericeşti“. Trăieşte în casa parohială de lîngă biserică împreună cu soţia şi un cîine mare şi lăţos. Are 42 de ani. Ştie tot ce mişcă în sat. E preot, dar şi învăţător. Învăţătoarea e în concediu de maternitate şi-i ţine locul preotul. La şcoala în limba maghiară, cu clasele I-IV, merg în total zece elevi. Alţi zece copii merg la grădiniţă. E o mare realizare pentru micul sat că, în urmă cu patru ani, s-a reînfiinţat (după 25 de ani) grădiniţa. Tot o mare realizare e şi faptul că satul are – pentru prima dată în istoria lui – ceea ce localnicii numesc un… parc. Chiar dacă cuvîntul e prea pretenţios pentru cele cîteva leagăne şi bănci vopsite în culori stridente. Dar ce mai contează!... 

Nu departe de parc e un „magazin mixt“. Magazinul – amenajat în camera de la stradă a casei unui localnic – e singurul din sat. Are program redus – cîteva ore pe zi – şi funcţionează şi pe post de cîrciumă. A! Mai e şi căminul cultural! Chiar în centru, la o răscruce de drumuri cu inscripţii în limba maghiară. Aici se adună sătenii de 1 Mai, cînd e „carnaval“. Sau la sfîrşitul lui august, la „Zilele satului“. Nu-mi rămîne decît să-mi imaginez veselia, agitaţia care cuprind satul în perioada aceea. Pentru că la vremea trecerii mele pe acolo (la sfîrşit de iarnă) părea pustiu. Sau poate doar liniştit. Pentru că cel puţin în casele locuite din centru, sigur se întîmplă ceva. Ceva simplu şi omenesc. Şi pot să-mi imaginez… O femeie îşi spală părul într-un lighean. Alta taie o ceapă, în timp ce pe plită fierbe pasărea tăiată de bărbatul ei în fundul curţii. Un copil mîngîie o pisică. O bătrînă priveşte în gol de după perdea. O familie se strînge în jurul mesei. Un bărbat aruncă o mînă de fîn vacilor din grajd şi le mîngîie apăsat (încă le mai ţine, deşi vinde tot mai greu laptele şi brînza). Lucruri simple, omeneşti. 

La Măgheruş sînt 25 de telefoane fixe şi 6 maşini, folosite şi pe post de „Salvare“ atunci cînd e nevoie. Ăsta-i satul! Şi asta-i biserica. 

 

Preoţii sînt prieteni,  bisericile sînt diferite 

La Lisnău (sau Lisznyó) ajungem pe înserat, dar biserica reformată o găsim uşor. În centru. O femeie cu mînecile suflecate traversează curtea bisericii şi vine să ne arate unde stă preotul: „Acolo unde se înfundă strada!“. Poarta e larg deschisă, aşa că intrăm. Pînă să ajungem însă la uşă, ne prinde din urmă preotul, care se întoarce de la o înmormîntare. Ne invită în casă firesc, ca şi cum ne-ar cunoaşte, ca şi cum ne-ar fi aşteptat (rar întîlneşti o asemenea atitudine la un preot ortodox, de pildă, care, de obicei, e suspicios dacă se trezeşte cu un ziarist la uşă şi care nu prea vorbeşte cu presa dacă nu are aprobare de la Episcopie). Pastorul Dersi Gyorgy e la Lisnău din 1986. În acele vremuri satul era altfel – spune el. Oamenii – mai deschişi veneau mai des la biserică, se ajutau mai mult, erau împreună. 

Ce-i desparte acum? Pastorul spune că munca. „Înainte de 1989 se plîngeau că nu-i lasă comuniştii să meargă la biserică. Acum, aleg singuri să nu mai vină. Lucrează şi sîmbăta, şi duminica, de dimineaţă pînă seara. Nu muncesc neapărat pentru că vor să aibă mai mult. Dar muncesc cu mijloace rudimentare, şi asta le ia tot timpul. Înainte, dacă ridica unul o casă, puneau toţi umărul. Acum, e fiecare în curtea lui, cu problemele lui.“ Ce i-ar putea apropia din nou? „Credinţa. Cei 500 de oameni care trăiesc în sat sînt împărţiţi între cele patru biserici: peste 300 sînt reformaţi, iar restul greco-catolici, romano-catolici. Vreo 20 sînt ortodocşi. Aceştia din urmă au biserică, dar nu şi preot. Noi ţinem în luna ianuarie, timp de o săptămînă, o slujbă ecumenică. I-am invitat şi pe ceilalţi preoţi, au venit, au ţinut slujbă în limba română… Dar ei nu m-au invitat pe mine niciodată. Deşi sîntem prieteni, ne întîlnim cu diferite ocazii, dar nu m-au chemat niciodată în biserica lor.“ La Lisnău sînt familii care, odată cu interzicerea de către comunişti a Bisericii greco-catolice, în 1948, au devenit romano-catolici. Asta nu i-a împiedicat însă să meargă la slujbele în limba maghiară din biserica reformată. 

Şi aici, ca şi la Măgheruş, sînt rînduri de bănci, o pianină şi steagul Ungariei. Iar pereţii sînt împodobiţi ici-colo cu feţe de masă lucrate de mînă şi cu flori de plastic. Între biserică şi zidul care o înconjoară au fost îngropaţi în urmă cu mai bine de trei secole (între 1717-1720) aproape 80% dintre locuitorii satului, vreo 400 de oameni, care au fost ucişi de epidemia de ciumă. E o groapă comună şi un monument deasupra. Biserica din Lisnău e mai veche decît cea din Măgheruş. A fost construită în secolul al XV-lea, refăcută în jur de 1622, şi a suferit o serie de tranformări la începutul secolului al XIX-lea, cînd a fost făcut şi un gard din piatră, de jur-împrejurul bisericii. Locuitorii din Lisnău se mîndresc şi ei cu clopotul bisericii, cel mai vechi din judeţul Covasna, făcut în 1693, de un clopotar din Braşov. 

Şi aici comunismul i-a mai gonit pe oameni. Satul a fost colectivizat, iar pastorul ungur – arestat o vreme pentru că a cîntat imnul secuilor. Soţia lui este medic. Spune uneori că el „se ocupă“ de sufletul localnicilor, iar ea de trupul lor. Cît a fost arestat, soţia a fost transferată la vremea aceea dintr-un loc în altul, pînă cînd a rămas fără loc de muncă. Dersi Gyorgy îşi aminteşte Crăciunul lui ’89 care i-a adunat pe localnici, indiferent de credinţă, la biserica reformată. „Mulţi mi-au spus atunci să fiu primar, dar am stat departe de politică. Tot ce am făcut atunci a fost să-i conving pe oameni să nu distrugă CAP-ul şi să le tot reamintesc ceea ce în Biblie scrie de 365 de ori: să nu se teamă. Şi să nu-şi piardă credinţa.“ Asta le aminteşte şi acum, la 20 de ani după scena cu CAP-ul, cînd vede cum copiii satului cresc fără credinţă şi, uneori, fără părinţi, pentru că aceştia muncesc prea mult. A doua zi era duminică şi era slujbă. În curtea bisericii s-au strîns pe rînd grupuri de localnici, tăcuţi, îmbrăcaţi frumos, bărbaţii cu pălării cenuşii pe cap, femei cu paltoane de stofă. Clopotul începe să bată, oamenii intră în biserică, îşi iau locul în bănci. Femeile – în stînga, bărbaţii – în faţa pianinei la care pastorul începe să cînte. Slujba se ţine în maghiară. E drept, nu prea am văzut tineri în biserică. Anul trecut, la Lisnău, s-au născut patru copii. Ăsta-i satul. Şi asta e biserica. 


Liliana Nicolae este jurnalist la Radio România.