Astăzi, obsesia „publicului larg“ a devenit mai mult decît o obsesie. Se vrea „cultură“ pentru „publicul larg“ fără a se şti prea bine cine se ascunde în spatele acestui „public larg“ şi, mai ales, spre ce preferinţe se îndreaptă gusturile acestui „public larg“. Presa, de orice fel, explică proasta calitate a prestaţiilor sale prin voinţa „publicului larg“. „Aşa vrea publicul larg, aşa facem. Vrea publicul larg manele şi fete goale, asta oferim“, se afirmă cu nonşalanţă. În această cursă au căzut şi editurile – toate, fără deosebire. N-ar fi nimic rău, dacă, pe lîngă colecţiile de duzină şi de popularizare, ar exista şi ceva proiecte bine definite care să susţină colecţii de prestigiu, cărţi fundamentale pentru cultura română. Or, dacă pentru un roman tirajul este fundamental pentru a da seamă de calitatea scriiturii şi succesul autorului, nu acelaşi lucru se poate spune despre celelalte discipline din ştiinţele umane sau sociale. Numai că editorii, cu mic cu mare, au îmbrăţişat sintagma „publicului larg“ şi vor cărţi pentru toată lumea, cărţi „digerabile“, dar „academice“, uşor de citit, fără explicaţii prea multe, fără note prea multe… ce mai… pentru „publicul larg“… Întrebarea legitimă se leagă de consistenţa şi componenţa acestui „public larg“. Cînd un foarte reputat director de editură mi-a formulat această cerinţă, am insistat să primesc lămuriri cu privire la acest „public larg“: cine se ascunde în spatele „zidului“, ce fel de lectură preferă, ce fel de educaţie are, cam pe unde s-ar număra, ce l-ar interesa, are editura studii cu privire la natura acestui public? Răspunsul a fost mai mult decît evaziv, se doreau doar cărţi pentru un „public larg“, bine scrise şi „digerabile“, fără a se şti prea multe chiar despre această noţiune de „digerabil“. Cred însă că nu poţi trata un subiect de istorie socială (şi mă opresc doar asupra acestui exemplu, fiindu-mi cunoscut) aşa cum Pavel Coruţ îşi croşetează cărţile. 

Bineînţeles că unii istorici au o aplecare mai mare spre literatură, alţii respectă cu sfinţenie rigurozitatea academică, îmbrăţişînd stilul şi scriitura. Dar asta nu face cartea cu pricina mai puţin importantă pentru cunoaşterea unui subiect din istoria noastră naţională. O carte despre ordine şi disciplină în Sibiul secolului al XVI-lea, de pildă, oricît de bine ar fi scrisă şi oricît de incitant ar fi subiectul, nu poate avea acelaşi succes ca Paulo Coelho... şi acelaşi public… Ea s-ar adresa unui public educat, cu o oarecare ştiinţă despre istoria Sibiului, mai întîi de toate, apoi a Transilvaniei, cu o oarecare curiozitate pentru cunoaştere, pasiune pentru trecut, dorinţă de a afla… Cu alte cuvinte, va fi o carte pentru un public iubitor de cunoaştere, public care se formează în timp, cu ajutorul şi prin intermediul unei colecţii fundamentale, citind „seria“ dedicată ştiinţelor sociale şi umane. 

Ceea ce nu înţeleg editurile româneşti este faptul că o carte bine scrisă şi care lămureşte o problemă din istoria noastră le va aduce profit pe termen lung, nu numai material. Prestigiul este esenţial pe piaţa cărţii. Susţinerea unor colecţii de bună calitate va face diferenţa în puzderia de edituri deja existente, oferind prestigiul atît de necesar. Or, editurile noastre, de la cele care se cred în top (o altă noţiune ambiguă, pentru că nu se ştie mai deloc ce presupune a fi în top), pînă la cele mărunte, vor doar bani, cît mai repede cu putinţă, vînzînd sex şi futilităţi pentru coafeze, diete pentru domnişoare, sfaturi idioate pentru isterici închipuiţi, romanţuri „browniene“, tratamente pentru acneici puberi etc. Nimic rău, dar atît timp cît toate aceste nimicuri profitabile ar fi dirijate spre susţinerea unor colecţii vitale, capabile să formeze acest public larg atît de vag conturat. Dacă ai curajul să le vorbeşti despre asta, directorii editurilor îţi vor arunca ceva de genul: „Cum aşa? Da’ noi am publicat primii, şi pe X, şi pe Y, şi…“, şi lista se încheie cam repede şi cam prea uşor. Vreau să cred că inteligenţa românească nu se reduce la cei cîţiva autori editaţi şi reeditaţi, chiar şi atunci cînd nu au nimic de sus, doar pentru a oferi aparenţele unui prestigiu inexistent. Cît despre traduceri... nu se prea mai vînd. Nu din cauza crizei, ci pur şi simplu pentru că „publicul ăla larg“, atît de dorit, ar fi mai degrabă interesat de o istorie a prostituţiei de pe la noi, de exemplu, şi mai puţin de problemele Europei de pe la 1800 şi-un pic (confirmarea unui alt director de editură care-mi ceru ceva pentru acelaşi „public larg“). 

Cred că noţiunea de „public larg“ este cam nefericit aleasă şi prost manipulată. Există un public pentru fiecare domeniu, nicidecum larg şi nicidecum acelaşi totdeauna, un public constituit ad-hoc, în funcţie de pasiuni, educaţii, cunoştinţe şi multe altele. Cred că un public se formează oferindu-i lucruri de calitate şi plăcerea de a descoperi lumea de altădată, fără a face rabat de la rigoarea ştiinţifică, oricît de multe pagini ar fi de adăugat la o carte...

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.