În cartea dvs. recent publicată, Scurtă apologie pentru un moment catolic (Brève apologie pour un moment catholique), atrageți atenția asupra importanței religiei ca piatră de temelie a societăților și a comunităților. Această lucrare se remarcă față de restul lucrărilor dvs. prin accentele sale mai angajate. Ce v-a determinat să o scrieți?

A fost un text ocazional, motivat de dezbaterile din jurul a ce înseamnă laïcité, secularismul, cu ocazia ultimelor alegeri prezidențiale din Franța, din anul 2017. Ceea ce am fost dispus să spun este că nici o societate nu poate exista fără un principiu al comunității. Este exact ceea ce lipsește în toate societățile, atît în SUA, cît și în Europa. Există un deficit de comunitate. Iar rolul creștinilor este de a crea o comuniune dintr-o comunitate aflată în cadrul societăților. (...)

O parte dintre dificultățile cu care ne confruntăm provin din ignoranța și negarea originilor de către societățile care, totuși, au fost constituite pe temelia creștinismului. Este o slăbiciune politică. Negarea rădăcinilor creștine ale societății noastre nu este doar o simplă și slabă opinie, o ideologie, ci este și o greșeală din punct de vedere politic. Înseamnă că nu înțelegem punctele forte care stau la baza societăților noastre. Iată de ce politicienii contemporani sînt atît de proști: nu sînt educați și nu sînt conștienți de natura istorică reală a societăților pe care ar trebui să le conducă.

Problema separării dintre Biserică și stat este, de asemenea, foarte prezentă în toată lucrarea dvs. Ce considerați că este într-atît de problematic la laïcité? De ce preferați conceptul de separare?

Ar trebui să distingem două aspecte distincte. Separarea este un lucru foarte bun, deoarece oferă separarea dintre puterea politică și autoritatea religioasă. Această separare este o descoperire biblică. Israelul antic a fost prima și singura națiune în care a existat o astfel de separare, în timp ce peste tot a existat confuzie între puterea politică (împărat, faraon etc.) și autoritatea spirituală. În cazul lui Israel, regele nu era marele preot. Amîndoi erau supravegheați de profet. Deci separarea este un concept biblic. Iar Biserica trebuie să păstreze pentru totdeauna acest principiu, deoarece de fiecare dată cînd există o alianță a tronului și a altarului, aceasta dăunează Bisericii. Prin urmare, creștinii nu pot fi decît favorabili separării.

Cu toate acestea, acest lucru are puțin sau aproape nimic de-a face cu conceptul francez de laïcité, care vizează combaterea Bisericii Catolice. În Franța s-a folosit acest cuvînt, în timp ce în Germania se spunea Kulturkampf. Aceste concepte au apărut în secolul al XVIII-lea, au traversat întregul secol al XIX-lea, precum și o parte a secolului al XX-lea. Deci laïcité înseamnă opoziția și lupta împotriva Bisericii. Trebuie să fim foarte atenți în a distinge aceste două lucruri. Acum, în Franța, conceptul de laïcité este folosit ca o modalitate de a aborda problemele cauzate de islam, fără însă a se spune cuvîntului pe nume. Este foarte ciudat și nu are nici un sens; este mai mult un slogan politic.

Conceptul de „separatism” apare acum în Franța în noul proiect de lege care vizează problema răspîndirii islamului radical „separatist”. Dar proiectul de lege prevede, de asemenea, o extindere a domeniului laicității, care va avea consecințe grele asupra întregii societăți, inclusiv asupra multor familii catolice, deoarece educația la domiciliu (homeschooling), ca urmare a legislației, va fi interzisă în întreaga țară începînd cu anul viitor. Ce părere aveți despre aceasta?

Conceptul de separatism nu înseamnă nimic. Trebuie spus că există forțe comunitare centrifuge în cadrul societății franceze, ceea ce este adevărat. Dar conceptul de separatism a avut un anumit sens la un moment dat al istoriei, însă aici cu siguranță nu este un concept adecvat. Ceea ce numim separatism în Franța este faptul că există bastioane de comunități musulmane care nu doresc să respecte legile Republicii. Există situații similare și în SUA. Dar, din nou, „separatismul” nu este cuvîntul potrivit pentru a descrie un astfel de fenomen. În ceea ce privește interzicerea educației la domiciliu, este problematic a nu trimite copiii la școală atunci cînd acest lucru este făcut de oameni care refuză să respecte legea Republicii. Evident, catolicii care fac cu copiii lor educație la domiciliu nu se încadrează în această categorie. Deci trebuie identificat cu claritate cui îi este adresată această problemă – adică oamenilor de credință musulmană care refuză să meargă la școală pentru că refuză să accepte însăși Republica. Putem lua măsuri administrative pentru a aborda această problemă, însă nu există nici un motiv pentru a-i include aici și pe catolici, care din principiu nu se opun Republicii. Conceptele imprecise duc la excese inutile. (...)

Am intrat într-o eră post-creștină? Putem ajunge la o secularizare totală în Occident? Sau, întrucît natura urăște pustiirea, există riscul ca noile forme de religiozitate pe care le-am văzut înălțîndu-se în secolul trecut să fie revitalizate și să ajungă să cîștige hegemonia?

Noile religiozități întruchipate de diverse ideologii, precum bolșevismul, nazismul și toate ideologiile totalitare, au fost, încă de la început, mereu substitute ale creștinismului. Dar, într-o perioadă de nihilism, acest fapt devine și mai vizibil.

Societatea, în sine, este întotdeauna necreștină. Sfîntul Augustin a explicat foarte bine acest lucru în Cetatea lui Dumnezeu, pe care ar trebui să o recitim. Problema constă în faptul că există o prăpastie între Biserică și societate. Acest lucru este destul de normal, deoarece Biserica vine de la Dumnezeu, iar societatea nu vrea să se întoarcă la Dumnezeu. Întotdeauna a fost așa și nu este deloc surprinzător. Ceea ce este de fapt surprinzător este că creștinii pot fi surprinși.

O societate nu poate fi niciodată în întregime creștină, deoarece creștinii înșiși nu sînt pe deplin creștini. Atunci de ce ar fi societatea în întregime creștină? Este ridicol să visăm așa ceva. Dacă scopul lui Christos era să facă societatea în întregime creștină, atunci El ar fi făcut-o. Dacă El nu a făcut-o, atunci nu depinde de noi să o facem.

Joseph Ratzinger/Benedict al XVI-lea a prezis o erodare continuă a credinței și a puterii Bisericii Catolice, iar supraviețuirea acesteia a pus-o pe seama dezvoltării unor minorități creative împrăștiate prin Occident. Credeți că creștinismul ar putea dispărea din Occident?

Nu cred deloc că creștinismul dispare din Occident. Creștinătatea a fost întotdeauna minoritară și în conflict. Nu este astăzi situația altfel decît a fost și în trecut. Trecem într-adevăr printr-o perioadă de nihilism radical, dar situația actuală a Bisericii nu este fără precedent. Biserica a fost întotdeauna în opoziție cu ceea ce îl refuză pe Dumnezeu în cadrul societăților, ceea ce este normal.

Dacă credem că o societate poate fi pe deplin creștină, atunci ne înșelăm mereu. Este o iluzie. Evul Mediu, în cele din urmă, a fost o iluzie, așa cum marea perioadă a regilor creștini a fost o iluzie. Acest lucru nu este adevărat – de fapt, ei nu prea erau creștini. Proiectul de structurare a societăților civile conform viziunii ecleziastice a fost răspîndit pe scară largă, dar, în cele din urmă, nu a durat niciodată. Nu sînt critic spunînd asta. Nu este altceva decît o observație.

Atunci cînd a existat o alianță între Biserică și o puternică putere politică, precum în Spania din vremea generalului Franco, acest creștinism s-a dovedit a fi o iluzie. Nu ar trebui să visăm la  așa ceva. Este un lucru bun pentru Biserică să știe că este o minoritate. (...)

Jean-Luc Marion este unul dintre cei mai importanți filozofi în viață, membru al Academiei Franceze, profesor la Divinity School – University of Chicago, laureat al premiului Ratzinger în anul 2020.

interviu de Solène TADIÉ

traducere de Dan SISERMAN

(interviul poate fi citit integral pe https://dansiserman.wordpress.com)

Foto: Jean-Luc Marion