A apărut recent, în colecția „Biblioteca medievală, traducerea unui text esențial pentru filosofia europeană: În ce privințe se deosebește Aristotel de Platon. Grație lui Alexander Baumgarten, care a realizat ediția românească și coordonează din 2003, cu admirabilă competență și perseverență, întreaga colecție, Georgios Gemistos Plethon pătrunde în cultura noastră printr-una dintre scrierile care au realizat puntea dintre Bizanț și Occident în ambianța umanismului florentin. Căci acest text aspru cu Aristotel, scris ca un exercițiu de școală sau ca o suită de notițe rezumative, din perspectiva unui platonism tîrziu, afin cu Proclus, e o probă de vitalitate intelectuală a lumii bizantine, oferindu-se, în amurg, să-i inițieze pe florentini într-o cunoaștere spre care aceștia aspirau cu toată ființa lor.

Faima înțelepciunii lui Plethon – antică, de bună seamă – îi precedă sosirea la Florența, în suita împăratului Ioan al VIII-lea Paleologul, care spera realizarea unirii Bisericilor și, prin aceasta, salvarea imperiului. Plethon nu era însă unionist, iar viziunea sa nu aparținea nici pe departe taberei bizantine rigoriste, deși era perfect capabil să-i susțină teoretic argumentele. Venea nu direct din lumea constantinopolitană, ci de la Mistra, unde fusese nevoit să se retragă pentru a se proteja și a avea mai multă libertate de acțiune. Deși avea peste optzeci de ani, nu ezitase să se îmbarce în ultima aventură de salvare a imperiului, salvare pe care o proiecta, dar pe care nu o lega deloc de soarta Bisericii. Era, de fapt, un filosof care se revendica integral din lumea greacă precreștină; așadar, o făptură rară, aproape implauzibilă pentru Occidentul medieval (care sancționase fără cruțare tentativele de autonomizare radicală a profesiunii filosofice). Or, în galeria pe care Bizanțul o prezenta lumii latine se afla cineva mai „vechi” decît unitatea originară dintre Roma și Constantinopol și, poate din acest motiv, mai interesant pentru intelectualii umaniști.

Textul despre diferențele dintre Platon și Aristotel este scris în timpul acestui prestigios desant disperat al bizantinilor în Italia. Contextul îl stimulează pe bătrînul Plethon, care nu-și mai ascundea convingerile, și reușește, în contrast cu eșecul practic al Conciliului unionist, să producă efecte culturale pe termen lung. Plethon transferă, ca tip de problematică, o tradiție culturală bizantină în care comparația dintre Platon și Aristotel era o probă importantă în sine, cît și prin utilitatea sa în zona teologiei. Alexander Baumgarten prezintă cu acuratețe întreg orizontul care face posibilă această întîlnire a culturilor, sursele lui Plethon și structura filosofică a argumentelor. Cititorului îi este înlesnită înțelegerea succesiunii pledoariei (neo)platoniciene (ontologie – teoria sufletului – etică – cosmologie – fizică – teoria ideilor) și a pasajelor în discuție sau a celor omise deliberat de autor (de pildă, cele din Fizica II, referitoare la relația cauzalitate-hazard). Comentariul lui Alexander Baumgarten este esențial pentru a percepe profilul filosofic al lui Plethon, opțiunile și mizele sale. Dar, înainte de toate, pune în lumină tocmai vitalitatea unei culturi filosofice din moment ce, în Bizanțul care închisese Academia platoniciană cu nouă secole în urmă și-l condamnase mai tîrziu pe Ioan Italos, se discuta cu pasiunea căutării adevărului despre cel de-al cincilea element sau despre teoria ideilor.  

Și totuși, acest text despre diferențele dintre Platon și Aristotel nu e doar ceea ce pare. În pofida lipsei aproape totale de retorică internă, funcția lui retorică globală era cu mult mai amplă decît cea a unui exercițiu de școală. Pentru Plethon, pledoaria în favoarea lui Platon urmărea renașterea imperiului, care nu putea avea loc decît printr-o restaurare a grecității antice precreștine; pentru umaniștii italieni, această pledoarie era dovada de care aveau nevoie pentru a destitui de pe soclul său universitar scolastica de inspirație aristotelică. Alexander Baumgarten ne propune această cheie de lectură care face din Plethon personajul unei întîlniri paradoxale între Bizanț și Occident.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.