Ultimele săptămîni au cunoscut o acumulare de atacuri împotriva patriarhului Daniel, fie pe cunoscutul subiect al Catedralei naționale, fie pe noul subiect al crizei sanitare. Dintre toate textele scrise îmi reține atenție cel al unui eminent cărturar, tocmai fiindcă îl stimez și m-a mirat să văd această reacție pasională. Ceea ce notez din această agitație publicistică este atmosfera care se degajă, de întărîtare a masei împotriva unui țap ispășitor. Textul colegului cărturar alunecă în această direcție, în măsura în care, invocînd alte erori fără legătură cu prezentul, îi reproșează patriarhului tăcerea pe tema crizei sanitare, fluturînd o posibilă responsabilitate.

Capătul de acuzație dezvoltat în text este de a nu fi reformat sau înnoit învățămîntul teologic din România fie din cauza lipsei de implicare, fie dimpotrivă, prin exces de control. Las la o parte contradicția și mă opresc puțin asupra acestei dileme a reformelor continue. După 1990, institutele teologice existente au fost integrate în universități, iar oriunde s-a înființat într-un oraș o universitate de stat nouă, s-a creat și o facultate de teologie. Astfel, învățămîntul teologic s-a desprins instituțional de înaltul cler, beneficiind de scutul autonomiei universitare. Un grup de cadre didactice, în parte clerici, uneori înrudiți între ei, au zburdat vesel pe cîmpiile libertății post-comuniste și s-au înmulțit malthusian în nou createle condiții. De la un fin la un cumătru sau un prieten vechi, lanțul slăbiciunilor a umplut academia teologică de persoane tot mai puțin calificate. La începutul anilor 2000, cancerul, cu origini în miasma ante-ʼ89, era deja format. Patriarhul Daniel a crezut că poate făuri un bisturiu din clericalizarea personalului didactic tocmai pentru a-l putea controla prin recursul la autoritatea spiritual-canonică. Ceea ce a ignorat patriarhul este faptul că un grup social într-o poziție bună în cadrul societății mai largi își va apăra privilegiile prin conformism, solidaritate de castă și birocratizare. Este lecția lui Max Weber. Singurul mod în care se putea opera cu radicalitatea cerută de colegul meu savant era de a nu mai hirotoni nici un absolvent de facultate de teologie. În curînd, declinul social al carierei ecleziastice va opera de la sine această reformă.

Mediul academic teologic este pînă la urmă numai o nișă profesională în sînul marii societăți românești, despre al cărei stat s-a spus recent că ar fi eșuat. Această societate românească semnalează de mult existența unei crize cu accente de război civil (mineriadele) prin emigrația masivă, prin valuri de proteste care produc schimbări de guverne, fără a fi însă și schimbări de regim, și apoi printr-un dezinteres accentuat pentru mecanismul democratic al participării cetățeanului la desemnarea conducerii statale. Nu e cazul să detaliez aici variile expresii sociale și umane ale acestei cize: deprofesionalizare, dezinteres, egolatrie, cinism și incompetență. Este suficient să observ că mediul clerical nu putea fi altfel, statistic vorbind, decît restul societății. Atacat și el de cancerul galopant al unei societăți în autodistrugere, clerul a rămas prins în logica mundană, în logica istorică a unei construcții naționale și, în mod particular, în logica acestei societăți românești contemporane, marcate de tensiunea degradării țesuturilor sociale organice (familie, sat, mahala, breaslă).

Soluția radicală ar fi fost despărțirea completă a Bisericii ortodoxe de statul român, după cum propunea Grupul de reflecție pentru înnoirea Bisericii încă de la începutul anilor ʼ90. Dar era posibilă o asemenea decizie? Ar fi putut spune episcopatul ortodox de la acea vreme că nu vor nici salarii, nici ajutoare de stat, nici subvenții de la primării, nici religie în școlile publice și cu atît mai puțin facultăți de teologie în universități, mulțumindu-se să-și ceară, cu infime șanse de a primi, proprietățile înapoi? La vremea respectivă, nici societatea nu ar fi înțeles o asemenea autolimitare. Ezitarea episcopatului între modelul simfoniei și modelul separării era produsă nu atît de eventuale slăbiciuni omenești, cît de faptul că osmoza completă dintre stat și Biserică (în mod fals denumită simfonie bizantină) este baza politică a națiunii române moderne așa cum au gîndit-o Alexandru-Ioan Cuza și Mihail Kogălniceanu și alți oameni politici ai vremii. Pentru episcopat și, mai larg, pentru tot clerul ortodox renunțarea la simfonie apărea aproape o erezie și în orice caz o trădare a națiunii. Dar „națiunea” s-a aruncat, în anii așa-numitei tranziții, în vîltoarea unor nebănuite transformări sociale, trăgînd după sine, legat cu un lănțuc de aur, și clerul ortodox.

Nu este exclus ca, în contextul primilor ani de tranziție, atît de îmbibați de violență și în care direcția de dezvoltare a societății românești nu era încă asigurată, opțiunea națională sau simfonică a clerului ortodox să fi jucat un rol în pacificarea graduală a societății, reconstruind legătura cu trecutul antebelic. Catedrala națională este o consecință a acestei reunificări a națiunii cu Biserica, de aceea nu poate fi privită ca un obiectiv exclusiv religios. Dar ceea ce se vedea deja în anii 2000 la firul ierbii era despărțirea dintre națiune și Biserică, avînd în vedere că noua clasă plutocratică a României era văzută ca abuzivă și sufocantă. Cuplarea clerului la angrenajul distribuției veniturilor naționale într-o Românie încă inechitabilă a adăugat la un anticlericalism propriu modernității o nuanță de revendicare socială. Astăzi despărțirea dintre cler și națiune se petrece la vîrful societății. Situația este consternantă și trăită tragic de către cler. Cu o bază socială în permanentă contracție (populație rurală, suburbii profesionale), clerul nu mai poate anima corpul social, nu mai poate imprima o mișcare în societate. Dimpotrivă, de la Creta încoace a apărut un creștinism contestatar al ierarhiei simfonice, care îi reproșează că în îmbrățișarea prea intimă cu statul a abandonat obiectivele proprii ale Bisericii, adică libertatea de credință și libertatea de conștiință (chemarea profetică a Bisericii). Acest nou grup social, în legătură cu centre monastice care au și ele un potențial destabilizator al ierarhiei, devine cu trecerea timpului mai important decît marea majoritate a ortodocșilor nominali, nepracticanți și, prin urmare, complet imuni la autoritatea canonică a episcopatului.

În logica acestei analize, este cu totul fals să ne imaginăm o legătură de cauzalitate între atitudinea unor straturi sociale față de criza sanitară și influența publică a episcopatului. De aceea socotesc reproșul confratelui meu filolog excesiv fiindcă cere patriarhului un angajament într-o cauză pe care nu o poate influența. Fenomenul românesc al respingerii vaccinului nu depinde decît în foarte mică măsură de o motivație religioasă. O înstrăinare totală între autorități și populație, cum s-a scris în ultimele zile, este mai degrabă cauza acestei prăbușiri a autorității statului împreună cu cea a clasei conducătoare. Cei care refuză vaccinul dintr-o motivație religioasă sînt foarte probabil dintre cei care resping și excesul simfonic al ierarhiei. Tocmai la ei orice apel la vaccinare nu ar produce decît o distanțare mai hotărîtă față de episcopat.

Tăcerea patriarhului este într-un fel o noutate. Obiectivul lui strategic numărul unu, Catedrala națională, depinde în mare parte de contribuția statului, deci interesul lui ar fi fost să răspundă la solicitarea statului de a se angaja într-o campanie pro-vaccinare, motivînd suplimentar administrația în susținerea financiară a proiectului Catedralei. Tăcînd, patriarhul reintră în rolul lui duhovnicesc, este atent la murmurul din Biserica vie și pune nevoia de libertate și de dreptate a acestor credincioși particulari (loiali și critici în același timp) mai presus de obiective mundane, cum ar fi terminarea Catedralei. El tace pe de-o parte pentru ei, dar tace în același timp pentru a denunța șantajul pe care îl exercită statul cerînd episcopatului să adere la obiectivele sale (sanitare sau de alt tip).

În plus, faptul că laicatul ortodox este scindat între pro- și antivaccinare face imposibilă o poziționare. Calitatea de părinte a patriarhului este cea care îl împiedică să se poziționeze partizan în raport cu fiii săi duhovnicești, chiar dacă ar avea o opinie privată fermă în această chestiune. Cum ar putea să se exprime autoritar față de cei care se simt marginalizați sau oprimați din cauza opțiunii lor într-o chestiune medicală? Și dacă ar fi pierduți pe pajiștile unei raționalități în declin general în întreaga omenire, antivacciniștii sau ezitanții sînt mai degrabă în rolul oii rătăcite, pe care Păstorul cel bun o caută lăsînd restul turmei în paza propriei ei raționalități. În general ai nevoie de curaj cînd te manifești împotriva curentului majoritar și mai ales autoritar. Curajul tăcerii răsunătoare, după cum vedem din criticile care i se aduc, îi redă patriarhului rolul de păstor al sufletelor, pe care în viziunea altora părea să-l fi delăsat de dragul unor ziduri de piatră.

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.

Foto: adevarul.ro