În repetate rînduri, Apostolul Pavel numește credința în Iisus Hristos nebunie: „Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie“ (I Cor. 1, 23), „Cuvîntul Crucii, pentru cei pierduți, este nebunie“ (I Cor. 1, 18), „Omul biologic nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sînt nebunie“ (I Cor. 2, 14), și ajunge la concluzia că și reciproca este valabilă: „Înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu“ (I Cor. 3, 19). Să fie oare disperarea unui om fără casă, pribegind din oraș în oraș, izgonit de ai săi și dat pe mîna judecătorilor străini pentru vina de a pretinde că un răstignit, a cărui moarte infamantă a fost văzută de întregul Ierusalim, ar fi înviat și că această moarte-înviere ar fi însăși taina cea din veac ascunsă?

Procuratorul Festus, ascultînd apologia lui Pavel în fața acuzațiilor pe care i le aduceau arhiereul din Ierusalim și căpeteniile templului, îi răspunde, exasperat de aberația acuzațiilor, cît și de insistența împricinatului de a vorbi de o înviere anunțată de la începutul istoriei: „Pavele, eşti nebun! Învăţătura ta cea multă te duce la nebunie“ (Fapte 26, 24). Dar Pavel, cetățean roman, fariseu odinioară bucurîndu-se de mare stimă între evrei ca ucenic al lui Gamaliel, dar poate și de protecția marii familii romane a Paulilor, preferă să-și urmeze propriul îndemn: „Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept“ (I Cor. 3, 18).

Prigoanele anticreștine, care justifică identificarea creștinismului cu o nebunie în fazele violente, n-au fost totuși permanente nici în primele trei secole, dar mai ales după edictul de toleranță de la Milan (311), creștinismul se instalează în societatea romană ca un cult legitim, apoi, în ultima parte a domniei lui Constantin, ca un cult oficial al Imperiului, astfel încît a fi creștin nu mai comportă nici un risc, ci devine o notă favorizantă social. Creștinii intră la curtea imperială și participă la administrarea provinciilor. Înțelepciunea omenească pare să se fi împăcat cu înțelepciunea lui Dumnezeu, făcîndu-și casă împreună. Atunci, dacă a crede în cruce nu mai presupune nici un risc, iar profetul misterios executat de autoritățile romane devine principala, ulterior unica, divinitate a Imperiului Roman, unde mai rămîne nebunia? Sînt anulate cuvintele lui Pavel de schimbările vremurilor?

Monahismul s-a ridicat în acel secol al IV-lea ca o arzătoare dorință a multor creștini de a salva nebunia creștinismului. Însă monahismul, la rîndul său, s-a transformat într-o instituție socială, organizată prin canoane și reguli monastice, supusă autorității episcopale locale sau a împăratului sau a patriarhilor. În fața acestei inexorabile mișcări a corpului social de a înregimenta orice manifestare asocială, prezervarea „nebuniei lui Dumnezeu“ a devenit, spre surprinderea multora, cel mai prețios patrimoniu al creștinismului.

În aceste condiții s-a născut cel mai special gen literar al antichității tîrzii, hagiografia sfinților nebuni ai lui Dumnezeu: ho dia tou Theou sau ho dia tou Hristou salos. La propriu, nebunul lui Dumnezeu chiar așa apare societății, ca un bolnav mintal, care beneficiază, odată cu declasarea socială, de toleranță față de devierile sale de la regulile comunității. Nebunul se bucură de o libertate de cuvînt și de gestualitate ieșite din comun. El are voie să spună ceea ce nici un om înțelept nu ar vrea să spună celui bogat sau puternic.

Începutul narațiunilor despre nebunii lui Dumnezeu figurează în Pateric, unde ne este relatată viața lui Marcu nebunul care trăia în hipodromul Alexandriei. Aparent, nebunul lui Dumnezeu beneficiază de o deghizare perfectă. El trăiește nu numai într-o sărăcie desăvîrșită, ci și în anonimat, în rînd cu cerșetorii sau servitorimea cea mai de jos, de la grajduri sau din ogradă, a caselor mari din orașele antice. Aspectul său este repugnant și provoacă nu numai disprețul oamenilor normali, ci de-a dreptul repulsie, prin mimică, gestualitate excentrică sau chiar provocare, astfel încît se asigură că nimeni nu se va milostivi de el. Nebunul trezește însă în avva Daniil de la Schit, venit la sărbătoare în Alexandria, suspiciunea unei înțelepciuni dumnezeiești. Urmează, a doua zi, o scenă hilară și scandaloasă, avva Daniil cere binecuvîntare și se agață de nebun, care se zbate și se scălîmbăie, vrînd să-l ducă cu forța la patriarhul Alexandriei. Adus în fața patriarhului, nebunul își povestește viața de asceză și umilință extremă și moare peste noapte, fiind îngropat cu mare cinste de întreaga cetate și de monahi. Avva Marcu fugise din mînăstire pentru a face pe nebunul în oraș, pentru a-și petrece viața cu cerșetorii și cu cei mai disprețuiți oameni, cărora le împărțea tot ce primea pentru ghidușiile pe care le făcea la hipodrom. Un cerșetor distractiv este mai eficient! Nebunia pe care o mimează Marcu este numită chiar de Marcu o chemare la „slujirea lui Hristos“. În altă variantă a narațiunii, Marcu este numit „slujitorul ascuns al lui Hristos“.

O altă narațiune, circulînd în diverse culegeri de Apoftegme, dintre care cea mai cunoscută este varianta din Istoria Lausiacă a lui Palladie, prezintă o monahie din mînăstirea de femei de la Tebennesi din Egipt, socotită de celelalte monahii ca fiind deranjată la minte și pe care o pun să slujească la bucătărie și la muncile murdare. Umilința ei este răsplătită cu dispreț, ba chiar cu rele tratamente din partea celorlalte monahii. Sfințenia monahiei nebune (salé) este descoperită avvei Pitirim, care în pofida interdicției binecunoscute ca bărbații să intre în mînăstirea de fecioare de la Tabennisi, cere binecuvîntare să încalce regula pentru a o cunoaște pe cea care i-a fost revelată ca fiindu-i duhovnicește superioară. Scena intrării avvei Pitirim în mînăstire ne va trezi amintiri din copilărie. Avva cere să vadă fecioarele, iar stareța le aduce pe rînd, în ordinea vredniciei aparente, pe cele cîteva sute de monahii. După această inspecție îndelungată și fastidioasă, avva Pitirim contestă afirmația stareței că i-ar fi arătat toate fecioarele din mînăstire. Jenată, dar și indispusă, stareța admite că se mai află una sub ascultare la bucătărie, dar aceea este deranjată la minte și în nici un chip potrivită pentru virtuțile înalte pe care le căuta avva. În vedenie, avva văzuse monahia încoronată cu o coroană de mare preț. Or, dintre toate monahiile, care aveau capul frumos acoperit cu un culion curat și îngrijit, numai monahia cea nebună și-a acoperit capul cu o cîrpă de bucătărie. De îndată ce este adusă în fața avvei cu forța, pentru a sublinia sminteala, acesta cade la pămînt în fața ei cerîndu-i binecuvîntarea. Întîmplarea cu monahia nebună din Tabennisi circulă și în lumea latină, unde monahia capătă și un nume, Isidora, și se transformă în cele din urmă în Cenușăreasa căutată de moștenitorul împărăției. Tematica nunții, care domină povestea Cenușăresei, este în mod evident transferată din metafora evanghelică a așteptării mirelui de către fecioarele care se împart în înțelepte și nebune. În mînă-stirea de fecioare de la Tabennisi pregătirea pentru întîlnirea Mirelui, căruia Tatăl ceresc i-a dat o Împărăție veșnică, era principala temă ascetico-mistică. De altfel, modestia, răbdarea, seninătatea în față nedreptăților societății, pe care le găsim ca virtuți la Cenușăreasa, ne par total nerealiste, din punct de vedere al experienței comune în societate. Ele nu-și regăsesc cu adevărat sensul decît dacă sînt plasate în contextul mistic din care au descins, acela al efortului de a intra prin nebunia valorilor asociale în Împărăția cerească.

De altfel, în narațiunile mai tîrzii ale nebunilor întru Hristos, componenta vizionară este determinantă, cum vom vedea în Viețile Sfinților Simeon cel Nebun, Andrei cel Nebun și Vasile cel Nou.