Mărturia lui Alexandru Mironescu

Viața primilor creștini era o mărturie integrală a credinței: experiența radicală a întîlnirii cu Cel înviat și a înnoirii prin botez le dădea puterea și știința de a transmite, prin cuvînt și faptă, ceea ce înțelegeau și trăiau din taina lui Hristos. Mărturia nu era, desigur, doar atestarea sau răspîndirea convingătoare a unei viziuni, ci mergea pînă la sacrificiul de sine, pentru că viața nouă pe care o primiseră în Hristos nu putea fi acomodată cu eventuale atenuări sau negări aparente. Mărturia era proclamarea unei evidențe de ordin interior cu riscul glorios ca strălucirea lăuntrică să ia chipul însîngerat al martiriului.

Oricît ar părea de îndepărtată și de intangibilă, vocația aurorală a creștinilor a străbătut istoria în confruntarea, profețită de Apocalipsă, cu puterea și tentațiile născute din ea. Cei care n-au cunoscut direct prigoana pentru credință ar putea răsfoi, mai aproape de noi, literatura închisorilor pentru a lua pulsul puterii izbăvitoare a credinței. Sînt acolo mărturii nude ale încleștării cu fiara în carnea însăși a realității. Mă gîndesc la incomparabila carte a Adrianei Georgescu. Sînt altele pentru care lupta se ducea în primul rînd pe alt plan, iar ieșirea din labirintul inuman al violenței aparține „căii inimii“. Paradigmatic pentru acest tip de mărturie este Jurnalul fericirii, căruia i-aș alătura textele lui Alexandru Mironescu (1903-1973), pe care le putem citi astăzi în edițiile îngrijite cu devotament și exemplară empatie de Marius Vasileanu: Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins (Humanitas, 2019), Floarea de Foc (Eikon, 2019), Admirabila Tăcere. Jurnal (Eikon, 2015), ultimele două făcînd parte dintr-o importantă operă de restituire – colecția „Arhiva Rugului Aprins“.

N. Steinhardt spunea despre Mironescu că „era un creștin cum rar întîlnim: nebigot, nehabotnic, nefățarnic; drept și îngăduitor“; părintele Benedict Ghiuș îi recunoștea „calitatea excepțională“ de „înțelept“, de „adevărat cavaler al spiritului și al credinței“, iar Mihai Șora, în prefața sa confesivă, îi evocă „statura spirituală“ și „grija pentru soarta comunității“. Pornind de la aceste recomandări adamantine, cărțile sale s-ar cuveni să ne trezească atenția. Dincolo de valoarea lor documentară, întregind cunoașterea epocii și, în special, a Grupului „Rugului Aprins“, ele ne descoperă o personalitate de talia lui Jacques Maritain, Vladimir Ghika sau Romano Guardini, dacă ar fi să ne gîndim doar la confrații săi, mult mai cunoscuți, din aceeași epocă.

Textele lui Mironescu sînt o autobiografie curajoasă și smerită în același timp: relatarea despre sine nu cade în viscerele introspecției, ci intră mereu în dialog cu celălalt; aflarea căii care duce la inimă, a „stelei dinlăuntrul magilor“, nu exclude peregrinările îndoielii și ale neliniștilor; apologia credinței este însoțită salutar de moderație, de grijă față de cel aflat în eroare, „mon semblable, mon frère“, și de diapazonul infinit al discernămîntului spiritual: „Nu‑l mai apăr de mult pe Dumnezeu, ci îl afirm, îl mărturisesc în măsura în care îl cunosc în mine; și de mult nu mă mai scandalizează cei care îl tăgăduiesc sau îl nesocotesc“. În esență, viața acestui intelectual creștin este dezvăluirea unei cunoașteri experimentale („rouă de sensuri vii“) survenită în rugăciune, căci despre Dumnezeu nu se poate vorbi în afara relației pe care El o inițiază și o crește, făcîndu-și sălaș în inimă și împărtășind, cum spunea Simeon Noul Teolog, „lucruri străine de gîndurile îngerești și omenești (…) ca și cu niște prieteni adevărați“. E o poartă spre un itinerariu al harului care se deschide în fața noastră: „Cine nu înțelege aceasta, nici nu se rumenește, nici nu se coace“.

Scriind despre întîlnirea cu părintele Ioan cel Străin sau despre prietenul său Sandu Tudor, despre unitatea creștinilor, în note care converg cu viziunea lui Andrei Scrima, despre puterea rugăciunii sau despre eroismul creștin, Alexandru Mironescu ne-a lăsat o mărturie solară și solidară despre „paradoxul Dumnezeului ascuns în strălucirea și teribila Lui evidență“: „Purtăm în noi o antenă subțire, fină, un peduncul gingaș, pe vîrful căruia se poate așeza inefabila prezență, neprihănita taină, Lumina cea adevărată, a Taborului, a Transfigurării!“.