Există spirituali de tip „natural“, în sensul că nu sînt cultivaţi şi încadraţi de o tradiţie religioasă anume, şi ei pot fi tot atît de autentici ca cei disciplinaţi de o cale canonică. Dacă nu au ajuns la libertatea intimităţii cu Dumnezeu pe drumul unei religii, ei au, în schimb, candoarea, creativitatea, riscurile căutării de unul singur a Celui singur. Asemenea naturi se aprind mai ales în vremuri de criză, în vremuri sumbre. Un asemenea caz a fost Etty Hillesum, tînără evreică olandeză pentru care timpul experienţei mistice s-a plasat în anii 1941-1943. În mediul intelectual din Amsterdam, ea făcea parte dintre acei evrei pentru care cultura modernă, foarte viu asimilată, se îmbina cu distanţarea faţă de o tradiţie iudaică percepută drept un dat comunitar respectabil, dar prea convenţional trăit şi cercetat. Interesată de orice filon contemporan care i-ar putea hrăni traseul interior, îi citeşte pătimaş şi îi „aplică existenţial“ pe Dostoievski şi pe Rilke, are un mentor de filiaţie jungiană, respiră într-o atmosferă mai degrabă creştină, dar fără nici un fel de atenţie pentru încadrări confesionale, dogmatice sau instituţionale. În ultimii trei ani de viaţă, Etty Hillesum ţine un jurnal care, alături de scrisorile către numeroşii ei prieteni, a fost publicat în 1986 în Olanda, iar apoi în traduceri, printre care cea franceză în 1995, la Seuil: Une vie bouleversée, suivi de Lettres de Westerbork. Jurnalul notează mai ales exigenţele, dibuirile şi evenimentele interioare, dar păstrează constant o privire limpede – ca un apus de soare toamna – asupra situaţiei tot mai deteriorate a evreilor din Olanda şi a etapelor deportării lor. Etty a fost o vreme funcţionar al Consiliului evreiesc în lagărul de la Westerbork. Din 1939, autorităţile olandeze grupaseră acolo pe refugiaţii evrei din Germania, în aşteptarea plecării lor, spre Palestina mai ales.

În 1942, el a fost transformat de nazişti în spaţiu de concentrare pentru evreii olandezi şi de formare a convoaielor care, săptămînal, plecau spre lagărele de exterminare din centrul Europei – cei rămaşi la Westerbork, spune Etty, nu puteau evita să se întrebe pentru ce nu mai primeau nici o veste de acolo. Cu o populaţie care se înmulţise de zece ori în cîteva luni, Westerbork nu era un loc al ororii explozive. Nu existau decît rareori brutalităţi fizice, hrana era săracă, dar tolerabilă, persista umbra unor servicii comunitare, mai erau posibile ceva relaţii cu exteriorul. Westerbork era doar o lume-pentru-moarte, din ce în ce mai densă, ritmată de selecţia şi plecarea trenurilor săptămînale. Pînă aproape în momentul bruştei ei deportări la Auschwitz, Etty Hillesum, ca funcţionar al comunităţii evreieşti (dădea asistenţă medicală şi mai ales umană, se ocupa de bibliotecă), a putut ieşi din lagăr pentru scurte şederi la Amsterdam. Westerbork era o lume-pentru-moarte, dar era totuşi o lume, o lume îngrămădită, pestriţă, pusă sub semnul provizoratului intensificat: o replică răsturnată a arcei lui Noe. Etty Hillesum spune undeva că se putea „citi acolo scheletul nud al vieţii“ şi că ar fi trebuit un foarte mare poet pentru a descrie această lume în care pulsiunile cele mai fireşti, ca şi demnitatea omului, erau supuse unei tensiuni ucigătoare. Ea, care îşi simţea şi îşi chestiona cu insistenţă talentul literar, a dat cîteva schiţe ale acestei lumi: personalităţi publice, despuiate de coaja protectoare a prestigiului social; torturaţi, aduşi pentru scurtă vreme la Westerbork; bătrîni smulşi din modesta şi aşezata lor viaţă (trimişi repede spre Est de auxiliarul evreu al conducerii lagărului, cel care decidea componenţa convoaielor) pentru care cei rămaşi se mobilizau ca să-i înzestreze cu ceva pături; febra obţinerii unui loc pe „listele de excepţii“, prin care majoritatea se agăţau de o improbabilă, dar irepresibilă speranţă de scăpare; farmecul malefic al comandantului nazist; puterea brută, discreţionară a asistentului său evreu; apoi oameni care se mai puteau îngrijora pentru soarta celorlalţi, oameni care mai puteau citi, discuta, scrie; oameni care se pregăteau pentru moarte şi oameni care încercau să uite de ea, pregătind un spectacol de revistă.

Toate acestea ritmate de selecţia pentru săptămînalul convoi – un paznic olandez al lagărului îi spune, la un moment dat, că fiecare dintre ele îl îmbătrîneşte cu zece ani. Etty Hillesum nu se tînguie, nu se revoltă, nu încearcă să se salveze, nu este cotropită de ura reactivă a victimelor faţă de ucigaşi. Descrie pur şi simplu, cu o privire din ce în ce mai calmă faţă de soarta proprie, mai ascuţită faţă de nenorocirea unanimă. „Mă simt ca un dig de care se izbeşte toată suferinţa lumii“, spune undeva. Ea face parte dintre acei „mistici ai atenţiei“, pentru care orice situaţie, mai cu seamă situaţiile-limită, mai cu seamă mizeria şi nenorocirea ultimă, fără speranţă, sînt suprem utile, sînt de citit drept cuvintele unui dialog, din ce în ce mai direct, cu divinul – prin care el „ne mănîncă“, au putut spune alţi mistici, ne asimilează. „De îndată ce accept încercările, ele se preschimbă pentru mine în frumuseţe – o frumuseţe mai masivă, mai copleşitoare decît încercările însele.“ Nu este vorba aici despre fantazare, despre evaziune din real, despre interpretări consolatoare. E vorba, dimpotrivă, despre un acces la structurile tari, dezgolite, reale ale realului. E vorba despre judecată şi consimţire. Absenţa urii este dată de distanţa cu care priveşte aceste structuri, din punctul în care perceperea intensificată a durităţii şi a frumuseţii lor este aceeaşi. Ceea ce nu exclude, dimpotrivă, „o elementară indignare morală“ faţă de cei care stîrnesc şi pun în operă nenorocirea. Acest tip de atenţie este foarte sensibil la libertatea umană care, în condiţiile constrîngerii extreme şi fără fisură, poate găsi soluţii, făcîndu-şi astfel cea mai convingătoare dovadă. Există cel puţin două asemenea acte de libertate în „relatarea subiectivă“ a vieţii de la Westerbork. Primul îl priveşte pe un călugăr, din grupul evreilor catolici arestaţi în mijlocul slujbei, care ieşise astfel, întîia oară după cincisprezece ani, din nou „în lume“.

Recapitulînd cu privirea grozăviile condensate ale lagărului, Etty îl întreabă: „Ei bine, cum vi se pare lumea?“. „Privirea lui rămîne fermă, binevoitoare, lipsită de emoţie, ca şi cum tot ceea ce îl înconjoară i ar fi bine cunoscut şi familiar încă de multă vreme.“ Printre barăci, noroi şi sîrmă ghimpată, grupul de călugări îşi face de altfel preumblările orante cu aceeaşi linişte concentrată ca sub bolţile abaţiei din care fuseseră luaţi. Etty se simte colegă cu aceşti oameni, ea care cerea ca rugăciunea să nu-i înceteze niciodată. Dar poate şi mai expresiv este gestul unui om izolat, care nu avea probabil acelaşi antrenament riguros pentru aequanimitas. El se înscrie singur pe lista convoiului spre lagărele de exterminare. Refuză să se supună constrîngerii, să fie trimis la moarte; preferă să meargă spre ea, cu acea libertate de care nimeni nu te poate priva. Grila celei mai implacabile opresiuni poate fi deschisă astfel spre spaţiul libertăţii ultime. Dar e nevoie, desigur, de un curaj nebanal. Însă tocmai asta a făcut nazismul, asta au făcut totalitarismele în genere: cu intensităţi diferite de cruzime, au pus imense mase de „oameni banali“ sub o constrîngere cvasi-absolută. Asta încearcă azi terorismul de slogan religios: să creeze o lume a opresiunii şi a arbitrarului, o lume-pentru-moarte. În faţa acestui tip de realitate e bine să avem ştiinţă, alături de exemplul socratic, alături de modelele din textele religioase şi de soluţii pe care le-au trăit oameni mai vecini cu noi: cum poţi trata liber, eliberat inclusiv de ură, constrîngerea extremă. Actul eficace împotriva barbariilor totalitare trebuie să ţină seama, cred, de această atitudine.

(text apărut în Dilema veche, nr. 97, 24 noiembrie 2005) 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: Etty Hillesum, wikimedia commons