Pomenit de 22 de ori în Noul Testament, Iuda își face intrarea în Evanghelia după Matei (10, 4) ca ultimul dintre cei doisprezece chemați la apostolat și iese din scenă odată cu alegerea lui Matia în locul său (Fapte 1, 16-26): o acoladă dramatică pe care textele, în afara unor accente – cele mai multe din Evanghelia după Ioan, o tratează cu sobrietate. Originar din Qeriyyot sau Karioth, cetate a tribului lui Iuda, cel care avea să și vîndă Învățătorul primise „chemarea“ și, împreună cu ea, darurile spirituale de care se bucuraseră toți ceilalți. Iuda nu era un nou-venit, un căutător ezitant sau un „infiltrat“ într-o comunitate sudată. Evanghelia după Ioan devine mai explicită în privința motivelor căderii sale: atașamentul față de bani și posesiunea demonică. Însă pentru mulți nu e mai puțin misterioasă eficacitatea unei patimi, de altfel destul de banale, în proximitatea însăși a Fiului lui Dumnezeu!

Cheia trădării este, potrivit Sfîntului Ioan Gură de Aur, avariția – rădăcina tuturor relelor –, care are puterea de a-l face pe cel stăpînit de ea să nu mai cunoască nimic altceva în afara unei nesățioase dorințe de a avea. Astfel, toate învățăturile, darurile și căile de salvare oferite de Iisus lui Iuda au fost evacuate, sugrumate în uitare. Și totuși, cînd miza era atît de mare, prețul de 30 de arginți pare a fi prea puțin rezultatul unui calcul de înavuțire… Prevestit și el într-un fragment din Zaharia 11, 12-13, prețul putea fi expresia arghirofiliei, dar nicidecum mobilul trădării. De altfel, obscuritatea care învăluie actul lui Iuda ține mai degrabă de registrul motivației, al cauzei sale spirituale. Or, dacă ne amintim episodul ungerii din Betania, se întredeschide o fereastră pentru a înțelege cum se situa Iuda față de misiunea lui Iisus, pentru că în spatele nemulțumirii sale față de o risipă devoțională feminină stă o distanță critică și o perspectivă proprie asupra a ceea ce trebuia făcut. El e personajul din scenă care nu privește ca ceilalți și nu se lasă prins de evenimentul pe care îl are sub ochi; dimpotrivă, calculează, cîntărește, face figură aparte. Are Împărăția alături, la o întindere de mînă, dar o ratează. Rubens îl va înfățișa exact așa: dintre cei doisprezece din jurul lui Iisus, el e singurul care se uită spre noi, iese din scenă, are o reflexivitate care îl izolează.

Ar fi putut Iisus, profețind în mijlocul apostolilor că va fi „dat“ de unul dintre ei, să-i schimbe inima? Sau a fost Iuda instrumentul necesar al dramei mîntuirii? Încercările literare de a înțelege resorturile lăuntrice ale unei astfel de personaj, de la poemul Der Messias al lui Klopstock la Leonid Andreiev sau Nikos Kazantzakis, s-au instalat în această tensiune a rolului său într-o tramă care trebuia să conducă la jertfa pe cruce a lui Hristos: în esență, Iuda ar fi acceptat riscul damnării pentru ca misiunea salvatoare a lui Mesia să se împlinească. Stranie răsturnare de perspectivă, simptomatică, de altfel, pentru modernitate. De la cel care nu l-a înțeles deloc pe Iisus, de unde și trădarea sa, Iuda ia, treptat chipul celui care l-a înțeles cel mai bine și a acceptat să se sacrifice.

Or, dincolo de îngroșarea grotescă a personajului și condamnarea sa fără apel, ceea ce ne transmit secole de reflecție e ceva mult mai subtil. Problema lui Iuda constă în felul de a-și folosi libertatea, exprimînd astfel miza originară a creării omului. Nu știm cum era în realitate, însă textele ne lasă să înțelegem că avusese destule prilejuri de a mărturisi gîndul care îl rodea și pe care avea să-l urmeze în locul fidelității răbdătoare. Origen îl vedea ca pe o victimă a propriei neglijențe spirituale, săgetat de diavol acolo unde era mai vulnerabil. Augustin ținea să accentueze cauza căderii finale: neîncrederea în mila divină, în posibilitatea de a fi iertat. Iremediabilă nu a fost trădarea, ci disperarea, dar în amîndouă era o libertate care se prefera pe sine, ratînd sensul misiunii lui Iisus și, împreună cu ea, al propriei vieți. Trăind în preajma Fiului lui Dumnezeu, Iuda își păstrase intactă capacitatea de a-l refuza. Eșecul a venit abia odată cu judecata pe care și-a aplicat-o singur, cu luciditatea remușcării care ucide dacă-i refuză lui Dumnezeu libertatea de a ierta. Plînsul lui Petru, după lepădarea de Iisus, a fost semnul unei alte alegeri.